Four mothers

admin 11/07/2025 Comedie Leave a comment

Filmul Four Mothers a fost proiectat în cadrul festivalului TIFF 2025 și acum așteaptă să fie preluat de un distribuitor autohton.

Pentru nerăbdători, poate fi vizionat pe BFI Player.

🎬 Four Mothers – Premisă 📖

Edward (James McArdle) e un scriitor din Dublin care trăiește cu mama lui.

Nu, nu în sensul de „locuiește cu părinții ca un ratat”, ci în sensul de „îi schimbă scutecele, îi citește din James Joyce și îi încarcă iPad-ul cu Siri în limba galeză”.

Alma (Fionnula Flanagan), mama lui, a suferit un AVC și comunică doar cu ajutorul unui ecran. O combinație între HAL 9000 și Maica Tereza, dacă vreți.

El este pe punctul de a deveni celebru, deoarece primul său roman atrage atenția lumii și îi este programat un turneu prin USA.

Vrea s-o lase pe Alma la un centru pentru vârstnici, cât este plecat în deplasare, dar soarta nu este de partea lui.

Așa că, în loc să aibă zero mame pentru circa zece zile, se trezește pe cap, pe lângă a lui, cu încă trei, deoarece prietenii săi pleacă, foarte mândri, la un festival în Gran Canaria.

💭 Four Mothers – Comentariu 🍿

Bazat pe Pranzo di Ferragosto al italianului Gianni Di Gregorio și pe propria experiență a regizorului Darren Thornton, filmul este o bijuterie irlandeză pe care am descoperit-o din întâmplare, la recomandarea unei colege cinefile.

Presupun că este lesne de înțeles în ce situație neplăcută se regăsește Edward, care se trezește dădacă pentru patru mame, mai gălăgioase decât o turmă de guguștiuci pe Prozac.

Weekendul în care trebuie să aibă grijă de ele devine o comedie cu tentă lirică, în care patru mame, un fiu devotat și un apartament mic transformă banalul în spectaculos. Dar și în tandru.

👵 Cele patru mame – sursă de haos și poezie

Când se adună cele patru doamne venerabile, pare că s-a întrunit colocviul de călăi din Game of Thrones.

Edward este ținta lor, când le intră în raza de acțiune, au niște priviri ucigătoare și acuzatoare, de zici că sărmanul a comis genocid.

Una are ochi ca de vultur moralist, alta dă dovadă de sarcasm de tabloid, una vorbește non-stop despre moartea soțului și ultima flirtează online cu un iubit virtual.

Cum să nu-l compătimești pe Edward, care ajunge să scrie istoria răbdării omenești, în loc să zboare liber spre faimă și recunoaștere?

Din această combinație iese un haos domestic cu nuanțe de poezie. Dar și comedie de calitate. Genul de film în care râzi și îți dai seama, după 10 minute, că râsul tău e și puțin amar.

🧠 Psihologie, traumă și dinamica mamă-fiu

Relația de sânge dintre Edward și Alma este cea care iese la rampă și impresionează prin schimburile de replici hâtre, dar și pline de substrat psihologic.

Deși Alma nu vorbește, ea este cea mai comunicativă dintre toate personajele, nu se sfiește deloc să-și transmită gândurile, de cele mai multe ori admonestatoare.

Practic, avem un război al generațiilor care declanșează multe momente amuzante, dar și scoate în evidență diferența de mentalitate.

Pe de o parte, Alma nu vede nimic în neregulă cu modul în care l-a educat pe Edward, care a asistat, copil fiind, la multe certuri între părinții lui, tatăl său nefiind deloc un model de urmat.

Deși ea susține că a crescut mare și frumos, Edward, ajuns la maturitate deplină, este singur și încă nerealizat în viață.

Pe de altă parte, tocmai acest aspect este folosit de Edward drept contra argument, că are sechele, se duce la psiholog, suferă de anxietate și are episoade de atacuri de panică.

Așadar, suferă pe plan psihologic, iar aceste probleme le pune pe seama copilăriei, care nu a fost ceea ce trebuie.

🎭 Interpretări memorabile

James McArdle face un rol excelent, având de interpretat un personaj complex, care trece prin multe stări într-un timp foarte scurt.

Gesturi mici, grimase reținute, un fel de tăcere lucidă care spune mai mult decât 30 de replici scrise de un scenarist beat.

La rândul ei, Fionnula Flanagan e o apariție care impune respect și milă în același timp. Suferă, dar nu o face în tăcere, și e tot timpul acolo, o prezență care nu are nevoie de sunet.

Iar celelalte mame? O extensie a stăpânei casei, dacă ai ghinionul să intri în gura lor, nici un detașament de pompieri nu poate stinge focul cu care te bombardează.

Și întrebările lor nu se rezumă la clasicele: „Ai iubită?” sau „Când te însori?”, nici vorbă, interogatoriile lor sunt demne de Guantanamo aflat la apogeu.

💬 Mesaje și ton

Four Mothers nu e doar despre îngrijirea bătrânilor. E despre vinovăție, legături de sânge care apasă și despre ce înseamnă să fii om într-o lume care nu te mai recunoaște dacă nu ești tânăr, sexy și celebru pe Instagram sau, mai grav, pe TikTok.

Are un ton intim, dar nu siropos. Te duce cu gândul la filmele alea rare care știu când să tacă și când să vorbească.

Nimic nu se spune degeaba, iar emoția vine nu din replici mari, ci din detalii mici: o tăcere, un oftat, un „ceai?” rostit exact când trebuie.

🎨 O odă sinceră adusă îmbătrânirii

Este și o odă neironică adusă îmbătrânirii, fără ca filmul să devină vreodată condescendent. Femeile de aici nu sunt bunicuțe simpatice cu voce tremurândă, ci personaje în toată puterea replicii. Ironice, directe, obosite, dar mereu demne.

Prin atmosferă plutește umbra morții, dar filmul nu este despre sfârșitul vieții, ci despre a trăi cu demnitate, nu contează că ai 25 de ani și îți stă gândul la petreceri sau ai trecut de 70 de ani și încerci să îți amintești dacă ți-ai legalizat testamentul.

Darren Thornton își regizează filmul cu o căldură discretă. Nu sunt secvențe spectaculoase, nu e muzică de te rupe, dar totul e făcut cu grijă.

Cadrele sunt intime fără să pară sufocante, iar culorile au o lumină caldă, ca într-o bucătărie în care fierbe ceaiul și afară bate vântul.

Filmul va avea un impact emoțional major pentru cei care și-au îngrijit un părinte bolnav sau încă o fac, pelicula fiind o lecție de umanitate care mi-a adus aminte de The Old Oak.

🏆 Four Mothers – Verdict 👍 sau 👎

Nu am reușit să cuprind în cuvinte toate sentimentele care mi-au răvășit sufletul.

Fără să vreau, buzele râdeau, dar ochii plângeau, atât de bine este scenariul scris, care reușește performanța de a atinge toate punctele esențiale în nici 90 de minute.

Nu e blockbuster, nu e film de Oscar la efecte vizuale și nici n-o să genereze cosplay-uri la vreun ComicCon. Dar e genul de poveste care îți rămâne în minte.

Are replici ascuțite, personaje vii, o coloană sonoră subtilă și un mesaj profund: că iubirea se arată uneori în modul în care speli o cană murdară sau reîncarci bateria unui iPad.

Dacă ai avut vreodată o mamă pe care n-ai înțeles-o, dar ai iubit-o din toată inima, filmul ăsta o să-ți dea fix ce trebuie: un zâmbet și o lacrimă, în același timp.

Nu mi-e rușine să recunosc: sunt în situația personajului principal, am grijă de mama care, Slavă Domnului, este încă în putere, așa că filmul a lovit foarte aproape de casă.

După ce s-a terminat genericul de final, am dat fuga, cu ochii șiroind de lacrimi, și mi-am îmbrățișat mama, un lucru pe care îl fac rar, din păcate, ținând cont de eforturile pe care le-a depus să mă crească de una singură.

Dacă nu mai sunteți copii sau adolescenți, vă recomand să vă arătați aprecierea față de părinți cât încă îi mai aveți, veți regreta amarnic când va fi prea târziu.

Pentru empatie, naturalețe, interpretări magistrale și pentru că ne reamintește că grijile mărunte uneori spun povești uriașe, am să-i ofer cadou nu mai puțin de 9 iPad-uri.

Puteam să mai adaug unul, dar mi-a distras atenția o eroare grosolană de continuitate.

Alma apăsa de 3-4 ori pe ecranul iPad-ului, dar vocea aplicației recita fraze întregi pe care femeia nu avea cum să le genereze atât de repede.

Special nu am pomenit asta, dar mai este încă un subiect abordat pe larg de film, dar nu am vrut să colorez singur toate culorile curcubeului.