Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
După gala de închidere a festivalului Les Films de Cannes à Bucarest 2025 și decernarea premiilor, am urmărit Father Mother Sister Brother.
Este o producție semnată de Jim Jarmusch, pentru că nu pot numi film ceea ce am văzut.
🎬 Father Mother Sister Brother – Premisă 📖
Regizorul a adunat trei povești despre familie și le-a împachetat frumos, sub forma unei pelicule de aproape două ore.
Fiecare episod are altă familie, altă țară, același aer de „nu mai avem ce să ne spunem, dar hai să ne prefacem că ne pasă”.
Tom Waits (The Ballad of Buster Scruggs) e tatăl din zona rurală a statului New Jersey, pus pe mișmașuri, Charlotte Rampling e mama sofisticată și glacială din Dublin, iar în Paris doi frați se întâlnesc să-și împartă amintirile.
Pe scurt, Jarmusch ne invită din nou la meditație.
💭 Father Mother Sister Brother – Comentariu 🍿
O să fac economie de cuvinte, pentru că nu prea am ce să scriu despre acest Father Mother Sister Brother.
Fiecare segment are particularitatea lui, dar toate trei se învârt în jurul aceluiași subiect: familia înstrăinată din diverse motive.
👨👧👦 Primul episod: tatăl manipulator
Primul episod mi-a plăcut cel mai mult, pentru că Tom Waits e superb. Joacă un tată care pare fragil și are nevoie de ajutor, dar sub fațada firavă se ascunde o minte machiavelică și un spirit profitor.
Copiii lui, interpretați de Adam Driver (care e șoferul 😉) și Mayim Bialik, sunt îngrijorați de starea sa firavă, dar n-au habar ce strategii concepe tatăl lor pentru a-i stoarce de bani.
🎞️ Următoarele povești
Următoarele povestioare scad în interes, neavând ceva anume care să le facă speciale.
Hai să zic că marea Charlotte Rampling (Dune: Part Two), la rândul ei, domină ecranul prin prezență, dar nu poate salva niște dialoguri plate.
Știu că Jarmusch are o voce distinctă și o sensibilitate aparte, care ar face și o pietricică să pară profundă. Doar că aici cam macină în gol.
🧩 O meditație fără emoție
În afară de mesajul universal de a fi aproape de familie, pentru că ea contează cel mai mult pe lumea asta, filmul nu vine cu ceva ieșit din comun.
Ce-i drept, este frumos de privit, fiecare cadru putând fi pus într-un muzeu al melancoliei. Problema e că frumusețea asta vine fără carne, fără vibrație. Totul este decorativ, politicos și ușor somnolent.
🐌 Jarmusch și repetiția temelor
Jarmusch pare că își filmează propriile obsesii: alienare, singurătate, conexiuni pierdute. Doar că aici le învârte pe toate în același borcan, până nu mai rămâne nimic de gustat. Nici măcar TVA-ul pe magiun visat de Bolojan.
Pe bune acum, ar fi trebuit să fiu mișcat de doi frați care deapănă amintiri despre copilărie și părinții dispăruți tragic?
Sau de cele două surori care-și mint mama că o duc bine și nu au curajul să se deschidă în fața ei, nici după atâta amar de vreme?
Simțeam că scenariul încearcă să mă sensibilizeze, dar are nevoie de ceva mai impresionant de atât, nu de transpunerea pe ecran a unor situații obișnuite.
❤️ Perspectivă personală
Sau poate că nu a reușit să mă impresioneze tocmai pentru că nu m-am regăsit în alienarea personajelor.
Eu am o relație foarte apropiată cu mama, spre deosebire de cei din film, pentru care vizita la părinți este o condamnare la moarte sau un drum al rușinii.
Sunt momente, totuși, în care se simte vibrația autentică a lui Jarmusch, dar sunt rare. Restul e un film care se mișcă încet, fără scop, ca o plimbare lungă printr-un oraș frumos, dar închis duminica și tu nu știi parola de intrare.
🏆 Father Mother Sister Brother – Verdict 👍 sau 👎?
E un film care se vrea profund, dar ajunge să fie prea banal pentru binele lui.
Când un regizor te face să spui „am mai văzut asta, dar mai bine”, e semn că nu mai are nimic nou de spus.
Jarmusch livrează imagini impecabile, muzică subtilă și interpretări bune, dar uită ceva esențial: să ne spună de ce ar trebui să ne pese.
E filmul unui artist care și-a înțeles atât de bine stilul încât a început să-l repete mecanic. Și oricât de mult îți place un riff de chitară, dacă îl auzi la nesfârșit, începi să te uiți la ceas.
Din punctul meu de vedere, Father Mother Sister Brother e un film inert. Un poem fără puls. O meditație fără revelație. Dar nu-s deloc fanul regizorului, așa că poate nu prea are relevanță părerea mea.
Am reușit să-l duc până la capăt doar datorită curiozității, voiam să descopăr cât mai multe elemente comune celor trei povești.
Vă zic două: apă și Rolex. Vă las pe voi să le identificați pe celelalte.
Este frumos, dar și obositor. Sincer, dar și redundant. Dar dacă la final ți se face dor de părinți și vrei să-i vizitezi mai des, înseamnă că filmul și-a atins scopul.
Chiar așa, de ce nu vă vizitați mai des părinții!?
Trailer
Skaterii, enumerarile, unchiul Ben, pozele vechi, masina in care au loc discutiile, banii
La niciuna dintre ele nu am gasit vreo semnificatie 🙁
Sa inteleg ca nu ti-a placut?