Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Les Films de Cannes à Bucarest 2025 a adus și filmul La venue de l’avenir, proiectat la Elvire Popesco.
🎬 La venue de l’avenir – Premisă 📖
Patru veri care habar n-aveau că-s rude trebuie să decidă soarta unei case moștenite de la un strămoș uitat de lume și de timp.
Fără chef să se ocupe de chestii birocratice, prizonieri ai unei societăți care face totul în viteză, cei patru sunt forțați să lase deoparte rutina zilnică și să se reconecteze cu trecutul.
Prin cutii de scrisori, tablouri prăfuite și câteva poze vechi, ei descoperă povestea unei rude din 1895, o femeie pe nume Adèle (Suzanne Lindon), care pleacă din Normandia spre Parisul impresionist.
De aici, filmul jonglează între două epoci: prezentul digital, unde moștenirea e doar o hârtie notarială, și trecutul analogic, unde o femeie își descoperă propria voce artistică.
💭 La venue de l’avenir – Comentariu 🍿
🌅 Un film descoperit întâmplător
Nu aveam nicio așteptare de la film, pentru că am auzit de el abia când a apărut în programul acestui festival.
Însă, din primele minute mi-am dat seama că am să urmăresc ceva fermecător, o poveste melancolică, dar cu zâmbet.
📱 Epoca digitală și uitarea lentă
Filmul nu este despre moștenirea unei case, ci despre moștenirea unei povești. Verii din prezent se regăsesc, într-un fel sau altul, în Adèle, femeia care a trăit cu o sută treizeci de ani înainte, iar prin ea descoperă și o parte din ei înșiși.
Tranziția dintre cele două epoci este atât de lină, încât nici nu sesizam când se face trecerea între ele.
Aceste salturi temporale au un rol foarte important în La venue de l’avenir, filmul venind într-un moment în care toți ne întrebăm ce rămâne din noi.
Trăim în epoca digitală, în care totul e instantaneu, dar nimic nu durează.
Vă întreb ceva și vreau să răspundeți sincer: aveți un miliard de poze în telefon, dar la câte dintre ele vă uitați cu nostalgie sau cu bucurie?
Tot eu răspund: la prea puține sau deloc. Ele zac acolo, într-un dispozitiv fără suflet, intrând la categoria cantitate, nu calitate.
📸 Când imaginea devine suflet
Regizorul vrea să ne reamintească, fără să ne aducă vreo dojană, că o poză pe hârtie, o scrisoare păstrată sau o casă veche pot spune mai mult despre viitor decât un server plin de selfie-uri.
Ideea este simplă: suntem în era vitezei, dar uităm să trăim pentru noi, suntem atât de superficiali încât trăim pentru alții.
Nu ne mai bucurăm la un concert de muzică, trebuie neapărat să filmăm să ne fălim pe TikTok că am mers la cutare artist.
Nu ne mai delectăm cu o masă delicioasă, este musai să-i facem 100 de fotografii și să punem una singură pe Instagram, eventual cu botic de rață, să crape de ciudă următorii că o ducem bine.
Și exemplele pot continua la nesfârșit. Chiar filmul începe cu unul trist, care evidențiază acest aspect. La o ședință foto într-un muzeu, pentru că rochia avea o culoare care nu se potrivea cu un tablou, știți cum se rezolvă această problemă fatală?
Nu, nu se schimbă culoarea rochiei cu ajutorul filtrelor, pentru că e vorba de o colaborare plătită, se decide schimbarea culorilor tabloului, adică pervertirea artei în favoarea câștigului financiar.
⏳ Oglinda dintre secole
Pelicula pune în oglindă două epoci separate de un secol de timp, dar de o eternitate în mentalitate.
Prea repede s-a făcut trecerea de la discuții despre cărți, pictură, muzică, adică artă în general, la dizertații despre câte emojiuri cu inimioară trebuie puse într-un mesaj.
Venirea viitorului din titlu e un joc ironic de cuvinte: viitorul vine doar atunci când ai curajul să te uiți înapoi. Nu poți privi înainte fără să-ți înțelegi trecutul.
🌫️ Ritm, atmosferă și imagine
E un film care nu are climax, nici nu cred că îl caută. În loc de momente spectaculoase, ai stări, detalii, respirații. O privire spre o pictură sau o discuție banală despre trecut care devine o oglindă pentru prezent, la asta trebuie să vă așteptați.
Pe alocuri e prea lent, dar este un film care cere să-l vezi cu răbdare, nu cu telefonul în mână.
Imaginea reușește să redea perfect contrastul dintre cele două lumi. Scenele din 1895 au o textură caldă, aproape picturală, ca și cum ar fi scăldate în praful de lumină dintr-un tablou de Monet.
La polul opus, prezentul e filmat în tonuri neutre, minimaliste, aproape ca o fotografie digitală rece.
Diferența e subtilă, dar puternică: trecutul are suflet, prezentul are claritate. Iar între ele, filmul e ca un pod construit din culoare.
🎭 Despre oameni și interpretări
Regizorul ne prezintă oameni obișnuiți, dialoguri naturale și un optimism candid, dar care nu devine siropos.
Nu sunt familiarizat cu actorii, dar mi-a plăcut mult cum a jucat Suzanne Lindon. Mai ales pentru că mi-a adus aminte de cineva drag din trecut.
Într-o lume de bărbați care o privesc cu condescendență, Adèle are acea curiozitate și forță blândă a unei femei care știe că libertatea se învață greu, dar merită orice preț.
Restul distribuției vine la pachet cu un amestec de ironie și tandrețe, dar fără să mă impresioneze.
⚖️ Imperfecțiuni
Există, însă, și părți care scârțâie. Secvențele din prezent, deși oneste, sunt mai plate comparativ cu candoarea epocii de la finele secolului XIX.
Când camera se întoarce în zilele noastre, parcă se pierde din magie. Dialogurile contemporane nu au farmec, poate și pentru că sunt sătul de aceleași conversații lipsite de conținut, în care contează doar forma.
Și, deși mesajul despre moștenire și identitate e frumos, nu e tocmai nou. Dar povestea compensează prin felul în care îl transmite, nu prin ce spune.
🏆 La venue de l’avenir – Verdict 👍 sau 👎?
Klapisch a creat o poveste despre timp, memorie și felul în care trecutul se strecoară în ADN-ul celor care vin după tine, chiar dacă n-ai idee cine ți-au fost străbunicii.
Este un film delicat, dar fără să cadă în dulcegărie narativă, și reușește ceva complicat: să vorbească despre timp fără să pară prăfuit.
Are mult suflet și m-a făcut să mă gândesc la străbunicii mei, oare ei cum au trăit acum un secol?
Dar, în același timp, mintea mi-a zburat și la ce vor lăsa strănepoții mei în urmă.
Are și momente amuzante, dar și câteva melancolice, să nu mai zic de aerul boem și artistic care răzbate dintre trecut.
Am rămas surprins de film, mi-a plăcut, are o căldură aparte, ca un ceai aromat pe care-l bei când ești răcit și simți cum ți se schimbă starea în bine.
De aceea, am să-i pictez un opt cât pot de frumos, pentru că n-am talent la desenat.
Trailer
