Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
După două filme de încălzire în acest univers cinematografic, intru în pâine cu Liceenii, peliculă apărută în anul 1986.
📖 Premisă
Intru direct în pâine (din 1986, probabil și puțin mucegăită) cu Liceenii, filmul care ne demonstrează că și în comunism elevii aveau probleme: nu cu trendingul pe TikTok, ci cu blestemata de corigență la mate, un concept care astăzi sună mai arhaic decât un telefon cu cartelă.
Mihai (Ștefan Bănică Jr.) și Ionică (Mihai Constantin) tocmai au scăpat din ghearele profei Isoscel.
Mihai își jură pe cruce și cu mâna pe tabloul cu Ceaușescu că se pune pe învățat, dar, evident, pune ochii pe Dana (Oana Sârbu), o colegă atât de pură încât probabil credea că bebelușii sunt aduși de barză.
Problema? Dana e îndrăgostită de Șerban, un rival care o tratează cu o neglijență de zici că e ultima pereche de șosete.
Iar Mihai, în loc să facă o mișcare, preferă să se uite la ea de parcă ar fi tabloul cu „Atacul de la Smârdan”.
Lui Ionică, în schimb, numai de învățat nu-i arde, el vrea distracție, mâncare și pe Geta, nu contează ordinea.
💭 Comentariu
Înainte să fac o inspecție inopinată poveștii, trebuie să menționez o alegere scenaristică foarte stranie, una lipsită de orice dram de logică.
La începutul filmului, elevii merg la cinematograf pentru a viziona Declarație de dragoste, un lucru absurd pentru că acest titlu, în lumea lor, nu este unul fictiv.
Are acțiunea plasată la liceul lor, iar printre personaje se regăsesc profesori reali și chiar și colegi, așa cum am explicat în articolul dedicat filmului respectiv.
Este ca și când echipa Avengers ar merge să se uite la Infinity War, un lucru imposibil.
E acel nivel de ruptură de logică de îți vine să verifici dacă nu cumva regizorul a avut o sperietură de la vreun miting de 23 August.
🌀 Povestea și hormonii adolescenței
Acum, că mi s-a șters stupefacția de pe chip, să revin la firul narativ din Liceenii care nu este unul ieșit din comun, deja m-am obișnuit cu micile drame prin care trec adolescenții.
Se află la o vârstă în care hormonii participă la olimpiade de îndrăgostit viteză și de concursuri naționale de boacăne puerile.
Eroii noștri sunt: Mihai, cu părul făcut la riglă și ochii de căprior îndrăgostit, și Dana, imaginea inocenței comuniste cu o doză de mister de liceu pedagogic.
El devine brusc pasionat de matematică și de șah, ea de literatură, și uite așa, în plin regim Ceaușescu, se înfiripă o poveste de dragoste atât de castă că până și Biblia ar zice „mai adăugați ceva condiment, vă rugăm!”
Nu se sărută în public, nu se țin de mână, dar schimbă priviri mai intense decât telenovelele turcești.
Într-o epocă în care Netflixul nu exista și Tinderul era, probabil, un cuvânt pentru „băț de aprins focul”, filmul ăsta era, cât de cât, o doză de romantism tineresc.
🤡 Ionică, sufletul comediei
Oricât de dragi îmi sunt protagoniștii care se perpelesc într-o dragoste neîmpărtășită, în evidență iese Ionică, motorul momentelor hazlii.
N-are el minte multă, dar este dotat cu un suflet mare și se dă peste cap să rezolve problemele celor din jur, indiferent de natura lor.
Dacă ai prea multă haleală, se oferă voluntar să te scape de ea, vrei să cucerești o fată, sare imediat la interval cu sfaturi utile, ai necazuri cu un rival, îi dă Ionică imediat la gioale.
🧓 Producție antică, dar cu savoare
Este un film învechit, nu am cum să neg asta, ce se petrece în el era numit de bunici „romantism pur”, iar părinții îl prindeau pe TVR într-o duminică după-amiază.
Într-adevăr, este perimat social, dar are o savoare aparte pentru că, dincolo de evidenta cenzură comunistă, prezintă o viață simplă și liniștită.
Am râs pe săturate pentru că ieșeau scântei ori de câte ori se ciocneau Isoscel și Ionică, ea severă din cale afară, el fără chef de formule și demonstrații matematice.
Ea are o privire de zici că vrea să-l trimită la canal, iar el privește matematica exact cum privește Dracula usturoiul.
Și când tinerețea modernă ținea piept exigenței bătrânești, să te ții nenică, scandalul nu întârzia să apară.
Nu vă imaginați păruieli brutale numai bune de devenit clipuri virale, confruntările se bazau pe uitături fioroase și replici tăioase, dar eficient, pe palier umoristic.
🗣️ Dialoguri cu parfum de dicționar
Am auzit replici mai naturale la piese de teatru japonez. Pare că fiecare frază a fost scrisă de un elev corigent la limba română care a încercat să copieze dintr-o carte de poezii.
Zero înjurături și zero glume murdare. Cum să fii adolescent și să nu spui o porcărie?
🎵 Muzică fără voce și nostalgii cu ritm
Nu am pomenit la Declarație de dragoste și Extemporal la dirigenție, dar o voi face acum. M-a frapat muzica pe care tinerii o ascultau la petreceri sau la radio, una doar instrumentală, fără voce.
Probabil securiștii nu prea înțelegeau engleza și au preferat să elimine eventuale elemente perturbatoare care ar fi lezat gloria eternă a Partidului Comunist Român.
Singura melodie normală este Ani de liceu, care mi s-a întipărit în minte încă din adolescență și nu am cum s-o uit nici măcar în urna funerară.
Orice s-ar spune despre ea, rămâne un șlagăr nemuritor pentru că are ritm antrenant și versuri inteligente. Cine, în zilele noastre, mai rimează greu cu Prometeu?
Exact, nimeni, pentru că nu mai suntem în epoca de piatră a poeziei!
🧑🏫 Profesorii legendari ai generației
Despre dascălii principali am tot pomenit, dar merită să mă repet pentru că sunt personaje legendare.
Socrate (Ion Caramitru – Mission: Impossible) este visul oricărui elev care speră că dirigintele o să-i înțeleagă „dramele” existențiale. Este blând, înțelept și reușește să facă filozofie din orice replică.
Cât despre titanica profă de mate Isoscel (Tamara Buciuceanu- Botez – Toată lumea din familia noastră), ce mai este de spus?
Ea este regina absolută a doamnelor profesoare cu tonul de miliție pedagogică. Fiecare oră a ei se transformă într-un terifiant «să se ridice în picioare leneșii clasei!».
Dacă ar fi fost directoare la o fabrică, acum aveam producție record. Când deschide catalogul, până și ecranul tremură și tu te sperii, știind că n-ai învățat lecția, deși nu mai ești la școală.
✂️ Probleme tehnice și editare de doi lei
Acum trebuie să vorbesc de tăieturi. Jumătate din scene sunt ciopârțite cu o foarfecă boantă. Vezi o secundă ora de sport și gata, ești în parc.
Pare că AntenaPlay a băgat filmul cu copy-paste dintr-un VHS zgâriat pe care l-a găsit la bunica.
Dacă ar fi să număr câte cadre sunt tăiate aiurea, aș termina mai repede decât Ion Iliescu la numărat voturi.
🏆 Verdict
Aș fi ipocrit să ies la careu în fața voastră și să spun că filmul este o capodoperă absolută a cinematografiei autohtone, mai ales când are gust de Eugenia și miros de manual de limba română.
Îi lipsesc niște atribute cheie, precum complexitatea, subtilitatea și imprevizibilitatea, dar este șarmant din cale afară.
Vine la pachet cu o doză de naivitate sinceră și nostalgie made in România anilor ’80, de viață fără Wi-Fi, încât îi iert toate bâlbele și zâmbesc chiar și când totul pare ridicol.
Da, este un film la care râd și-mi dau ochii peste cap, dar după ce se termină mi-e dor să mai zăbovesc puțin în universul ăla fără telefoane, când conta contactul social real, nu cel virtual.
Ba chiar în final m-am trezit că mă podidesc lacrimile, chiar dacă nu se întâmpla ceva cutremurător pe ecran, probabil și-a făcut efectul nostalgiei care m-a cotropit. Nu pentru comunism, ci pentru perioada adolescenței.
De aceea, și acum vorbește mai tare sufletul decât creierul, am să-i pun în bancă, pe ascuns, 8 garoafe.
Filmul:
