H is for Hawk

Am văzut H Is for Hawk la AIFF.10. Și mă bucur că am avut ocazia să-l văd. Altfel nici nu auzeam despre el.

🎬 Premisă

Helen (Claire Foy – First Man) este o tipă deșteaptă, populară printre studenți, pasionată de ornitologie datorită tatălui ei.

Merge cu acesta des să observe păsările. Și cine l-ar refuza pe Brendan Gleeson (The Banshees of Inisherin), care joacă un tip simpatic și jovial?

Acum vine tragedia. Tatăl moare subit. Normal, toată lumea se așteaptă ca Helen să plângă și să meargă la terapie.

Dar ea alege alt mod de a lupta cu durerea. Își cumpără un uliu porumbar. Sper că am tradus bine goshawk.

În loc să-și ia o pisică pufoasă, care să-i toarcă în poală, ea aduce în casă o creatură sălbatică, psihopatul perfect al naturii, care poate sfâșia un iepure de viu ca și cum ar curăța un cartof.

Pasărea este botezată Mabel și Helen pornește cu bestia într-o aventură care e pe jumătate documentar BBC Wildlife și pe jumătate studiu de caz pentru un viitor episod din „Cei mai ciudați pacienți ai psihologilor”.

💭 Comentariu

🪶 Durere cu pene

Când am citit premisa, vă dați seama că am strâmbat din nas. Un film despre dresarea unui uliu chiar nu mai văzusem.

Bineînțeles că H Is for Hawk nu-i neapărat despre creatura zburătoare, ci despre felul în care o persoană încearcă să-și revină după o tragedie personală care a afectat-o profund.

Și nu e greu de priceput că Mabel este un substituent înaripat al tatălui care tocmai și-a luat zborul spre cer.

Filmul este bazat pe o poveste reală, pe memoriile lui Helen Macdonald, iar rezultatul este unul care m-a bucurat și întristat simultan.

🌧️ Melancolie de după furtună

Pe de o parte, am urmărit o pasăre magnifică pe marele ecran și am aflat destule informații despre ulii.

Pe de altă parte, filmul e plin de melancolie, ca un drum de țară după ploaie.

Claire Foy m-a spulberat. Nu știu cum naiba reușește o femeie să pară atât de stoică și atât de demolată psihic în același timp.

Când o vedeam cu privirea pierdută în zare, parcă simțeam că mă înec într-un ocean de lacrimi.

Și pasărea! Mabel, alias echipa de ulii dresați care apar în film, e o prezență hipnotică.

Scenele în care Mabel interacționează cu Helen dau impresia unui pact diavolesc, ceva gen „eu îți mănânc șoarecii din grădină, tu îmi dai adăpost și nu mă întrebi ce visez noaptea”.

🌲 Frumusețe și obsesie

Filmul e foarte frumos vizual.

Are o paletă de culori care-ți încântă ochiul: păduri ruginii, câmpii cât vezi cu ochii, păsări superbe, totul e atât de idilic încât aproape uiți că duduia din cadru probabil nu s-a spălat de trei zile și așteaptă ca Mabel să mai omoare o vietate.

⏳ Când filmul începe să se învârtă în cerc

Acu’, să nu credeți că e totul lapte și miere. Filmul durează aproape două ore. În realitate, dresatul unui uliu durează și el mult, dar nu te așteptai să simți fiecare minut din antrenamente.

După nu mai știu a câta oară când Mabel zboară și apoi se întoarce, am început să mă întreb dacă nu cumva am intrat într-un fel de buclă temporală.

Repetitivitatea scenelor cu pasărea, oricât de magnifică e Mabel, m-a cam scos din ritm.

🧠 Mai puțin uliu, mai mult psihic

Aș fi vrut ca scenariul să insiste mai mult pe tumultul interior al personajului uman. Știam deja care este scopul uliului, că reprezintă o ultimă agățare a lui Helen ceva ce deja s-a dus, dar filmul putea fi mai incisiv pe partea psihologică.

Parcă ocolește cu dibăcie orice confruntare cu lumea reală, cea în care există, totuși, persoane îngrijorate de starea tot mai decrepită a femeii care a ales uliul în detrimentul oamenilor.

Nu-i mare dezvăluire, dar Helen este pe cale să-și piardă slujba, prietenii și mințile din cauza unei păsări, însă nu se insistă pe aceste aspecte. Doar își hrănește uliul și se uită în gol.

Asta e durerea ei. Un fel de „dacă nu vorbim despre problemă, ea dispare”, doar că în cazul ăsta dispare și atenția spectatorului.

🏆 Verdict

H Is for Hawk este un film bun, care m-a surprins, nu mă așteptam să mă captiveze.

Reușește să prezinte atât de frumos uliul încât aproape că m-a convins să-mi cumpăr și eu unul.

Dar m-am răzgândit când mi-am adus aminte de filmul The Birds al lui Hitchcock. Toate păsările de acolo pălesc în comparație cu Mabel, care se uită la tine de parcă e gata în orice secundă să-ți smulgă ochii din cap.

Sunt momente terifiante când nu știam cum va reacționa uliul, iar actrița merită toate felicitările pentru cum a jucat în preajma unei asemenea mașinării de ucis. Dresată, dar tot o mașinărie de ucis.

Filmul e despre singurătate și despre nebunia de a-ți găsi alinarea exact acolo unde nu există logică.

Și da, toți vom muri la un moment dat. Iată în ce fel sinistru am ales să închei acest articol.