Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Eagles of the Republic a fost prezent la Les Films de Cannes à Bucarest 2025, dar sunt unul singur, nu mă pot clona să văd două filme simultan.
Așa că l-am atacat abia acum, după lansarea în cinematografele românești.
📖 Premisă
Un mare actor egiptean, dintre ăia cu nasu’ pe sus, e pus de regim să joace rolul președintelui în exercițiu Abdel Fattah el-Sisi într-un film de propagandă.
Pare simplu: te duci, zici replicile, încasezi banii, pleci acasă.
Problema e că tipul nu prea vrea. Și când zic „nu vrea”, nu mă refer la mofturi de artist, ci la faptul că refuzul lui e, în Egiptul lu’ Salah, sinonim cu dispariția.
E prins între a rămâne fidel principiilor sale și a și le încălca, pentru că viața e bună doar când ești… în viață.
Orice ar alege, va trăda. Fie regimul, fie pe el însuși. Cam de aici începe hora.
💭 Comentariu
Înainte să intru în pâinea caldă, hai să lămurim treaba cu „trilogia”. Eagles of the Republic este partea a treia din așa zisa trilogie din Cairo. Dar e una tematică, nu narativă.
Fares Fares apare în toate trei, dar nu ca același personaj. Ce leagă filmele? Același univers infectat de corupție, aceleași jocuri de putere în Egipt și același regizor exilat care filmează în Maroc sau Turcia pentru că l-au aruncat afară din Egipt.
🎯 Ideea de bază
Acum, despre film.
În centru poveștii este un actor. Și asta e prima mișcare interesantă a regizorului Saleh.
Pune un om care trăiește din minciuni să joace rolul unui dictator care trăiește din minciuni. Și apoi întreabă: unde se duce omul când toate măștile îi sunt luate?
Dacă vă spun că personajul George Fahmy, actorul, este inspirat din realitate, mă credeți? Dacă nu, atunci căutați pe sfântul Google numele Amr Waked. Cu plăcere.
🕶️ Teroarea „invizibilă”
Teroarea în Eagles of the Republic nu e ca în filmele americane. Nu vin ăia cu cagule și mitraliere să tragă în mall. Aici e mult mai fină și mai infectă.
E teroarea aia care vine acasă la tine la ora 3 dimineața, îți ia telefonul, îl scanează, îți întreabă nevasta de ce a zis la coadă la pâine că „nu mai e ca pe vremea lui Mubarak”.
E teroarea fără sânge, fără explozii, fără țipete. E genul de teroare care te face să-ți verifici vorbele înainte să le spui.
Și Saleh reușește să transmită asta nu prin scene de acțiune, ci prin felul în care Fares Fares își cântărește vorbele, știind că orice cuvânt rostit pe un ton nepotrivit echivalează cu mazilirea lui.
🏛️ Cum funcționează sistemul
Dictatura în film nu apare ca un tiran care urlă la televizor. Dictatura apare ca o chestie banală, aproape birocratică.
Un tip de la securitate vine și îi spune actorului: „Domnule, aveți de făcut un lucru pentru țară. Nu e negociabil”. Și asta e. poți să le ai de oțel, tot te conformezi.
Nu există scena în care dictatorul personal îl amenință. Nu e nevoie. Sistemul funcționează singur. Fiecare știe ce are de făcut. Iar dacă nu știe, află repede.
Și ce e și mai înfricoșător e că în film nu există un personaj rău pe care să-l urăști. E doar un mecanism. Ca o mașinărie care macină oameni și scoate la capăt supunere. Cine a apăsat butonul? Nu contează. Butonul e apăsat de mult.
🔒 Iluzia libertății
Lipsa libertății e poate cea mai bine redată. Nu, nu din aia în care eroul e ținut într-o temniță.
Eroul e acasă. Eroul are bani. Eroul are faimă. Are mașină, are apartament, are dreptul să circule prin oraș, are femeile la degetul mic.
Doar că fiecare mișcare a lui e urmărită. Fiecare vorbă e înregistrată. Fiecare privire e interpretată. Fiecare îmbucătură e analizată.
Aș ura eu câte ceva celor care încă mai sunt nostalgici după regimul ceaușist, dar mă abțin, pentru că ar trebui să redactez articolul ca un dosar de la FBI, cu zece benzi negre la fiecare cuvânt lăsat la liber.
🎭 Actorul principal
Fares Fares joacă obosit. Și nu mă refer la faptul că joacă slab, ci la oboseala aia din oase a cuiva care a văzut prea multe și nu mai are energie nici să se teamă cum trebuie.
E cea mai bună alegere pe care o putea face. Nu joacă eroism, joacă epuizare. E un om normal împins la extrem. Și asta-l face credibil.
Pe scurt, joacă un fraier care a avut ghinionul să fie celebru într-o țară unde celebritatea te face țintă.
Că m-a deranjat pe mine pentru că avea fizic de Adrien Brody, dar succes la femei demn de Leonardo DiCaprio, asta este partea a doua.
🤔 De final
Eh, ce nu mi-a plăcut este că filmul nu vine cu nimic nou. După ce am văzut producții ca It Was Just an Accident sau The Seed of the Sacred Fig, nu prea am fost impresionat de Eagles of the Republic.
Tema abordată este cam aceeași, doar că aici nu are un impact atât de puternic.
Partea bună e că filmul nu încearcă să-ți zică ce să simți. Nu plânge nimeni la sfârșit, nu sare nimeni în sus de bucurie.
Filmul se termină și tu stai acolo întrebându-te dacă actorul ăla a câștigat sau a pierdut. Sau dacă întrebarea e chiar stupidă.
🏆 Verdict
Filmul nu e doar despre Egipt. E despre orice loc în care arta e pusă în genunchi de politică. Și nu doar arta.
Din păcate, uneori, filmul se pierde în sine. Are momente în care simți că vrea să spună prea multe și ajunge să nu mai spună nimic clar.
Dar subiectul e mai actual decât o să recunoască vreodată cineva la știri.
Așa că mergeți să-l vedeți și apoi o să vă dați seama cât de bine este să poți să-ți strigi nemulțumirile în gura mare, fără să pățești ceva.
Mă rog, cât mai poți să faci asta. Extremismul câștigă teren peste tot în lume. De ce? Pentru că suntem proști, de aia.
Trailer
