Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
La noi este Cravata galbenă, dar titlul oficial este în engleză, The Yellow Tie, deși filmul este românesc.
Dar fiți siguri că o să comentez la greu despre asta.
🎬 The Yellow Tie – Premisă 📖
Avem de-a face cu un film biografic, care îl are la pupitru pe marele dirijor Sergiu Celibidache.
N-are rost să lungesc acest capitol, așa că o zic direct, fără înflorituri.
Filmul acoperă decenii întregi din viața lui Celibidache: copilăria din România interbelică, fuga din țară, anii întunecați din Germania lui Hitler, apoi cea postbelică, și ascensiunea internațională.
Toate astea le vedem din perspectiva unui Celibidache tânăr (Ben Schnetzer – Warcraft).
Felul în care a devenit un simfonist al extremelor și, mai ales, bătălia lui obsesivă cu ideea de perfecțiune se duc mai mult în ograda unui Sergiu aflat la ultima partitură a vieții (John Malkovich – Velvet Buzzsaw).
💭 The Yellow Tie – Comentariu 🍿
Sergiu Celibidache face parte din categoria românilor pe care publicul general îi știe mai mult „din dicționar”: mare dirijor, excentric, perfecționist, aproape mitologic pentru mulți.
Dar The Yellow Tie, regizat de fiul său, Serge Ioan Celibidache, ia legenda asta și o trage încet de mânecă: „Stai, hai să vezi și omul.”
Și aici filmul câștigă puncte serioase. Nu pentru că-l „demitizează”, ci pentru că îl așază înapoi în carne, oase, certuri, ambiții, triumfuri, greșeli și refugii. Exact unde aparțin oamenii reali.
Acum, că am așternut primele note, vă rog să mă iertați pentru că nu-s un patriot adevărat și nu voi lăuda exagerat filmul.
🤦♂️ Inconsistențe lingvistice
Prima scenă importantă din film este cu Sergiu cel bătrân, care condamnă vehement implicarea financiarului în artă.
Nu vrea sub niciun chip înregistrarea concertelor sale, considerând că asta va duce la stricarea experienței.
Culmea, filmul face FIX ceea ce subiectul său demonizează. Lasă financiarul să-și bage coada în producție și să ruineze autenticitatea poveștii.
Înțeleg perfect rațiunea economică din spatele acestei decizii, dar nu am cum să fiu de acord cu ea, nici de m-ai forța să ascult o zi întreagă un concert susținut de Babasha.
Mă refer, bineînțeles, la alegerea artistică, deși n-a fost deloc așa, ci forțată de producătorii care au sărit cu banul, ca filmul să fie vorbit în engleză.
Nici nu vă imaginați cât de bizar e să auzi niște personaje românești, stând la o masă de lemn, într-o curte autentic țărănească, având mămăliga sub nas, cum vorbesc o engleză perfectă.
Măcar de ar fi existat o constanță coerentă, dar sunt momente în care româna și engleza se amestecă în aceeași frază. Asta e unu la mână.
Apoi, doi la mână, în perioada din Germania personajele vorbesc în germană.
Păi ia stai așa! Dacă s-a mers pe ideea de engleză, tocmai pentru ca americanii cu creierul atrofiat să nu fie nevoiți să citească subtitrare, atunci de ce germană? Că și aici e nevoie de subtitrare.
Deci, româna se vorbea în engleză, dar germana în germană.
😵 Bizareriile scenariului
Bizareria continuă. Scenariul este scris ca și cum dialogurile ar fi în română și ni se spune că Sergiu excela la școală la limbi străine: engleza și germana. Duh! Engleza deja o vorbea perfect.
Oare americanii ar fi acceptat așa ceva? Să zicem că pentru filmul biografic Michael ar fi venit chinezii cu un buget de 300 de milioane de dolari, dar ar fi impus condiția ca limba vorbită să fie chineză, iar actorul care-l joacă pe Michael să fie Che Tziom Ping. Ar fi de Doamne ferește, nu? Ei bine, așa e și aici.
📝 Probleme de grafie și detalii ridicole
Au mai fost mici scăpări deranjante în scenariu, cum ar fi grafia denumirilor românești. Adică scrii corect Iași, dar apoi vii cu Bucharest și Romania?
Să mă ierte scenariștii, dar, la un asemenea buget, eu aștept perfecțiune, nu să-mi spui că Sergiu era foarte bun la învățătură și lua nota A-. Când, vreodată, în România notele s-au dat pe sistem american?
Gata, am terminat tirada și m-am răcorit, trebuia să scot în evidență ipocrizia filmului, care e ca un popă: una predică, prin Sergiu cel bătrân, dar face exact pe dos.
🎥 Ce reușește filmul
În rest, The Yellow Tie este un film biografic destul de bun, care pune pe ecran cronica vieții unuia dintre cei mai celebri români din domeniul muzicii clasice.
Uneori, realizările artistice de acest gen îți promit viața unui om mare, dar îți livrează o broșură lustruită, cu poze frumoase și text de muzeu.
În alte dăți, îți oferă scandal, mizerie, controverse, doar ca să-ți țină atenția trează.
The Yellow Tie nu intră în niciuna dintre extreme. Nu e nici o odă sterilă, nici o lungă judecată publică. E un film despre un om cu o viață care n-a încăput niciodată în formule simple.
😢 Fără melodramă ieftină
Viața lui Celibidache n-a fost roz. A avut momente întunecate, exil, răni emoționale, conflicte cu sistemul, refuzuri, exigențe care au lovit oameni din jurul lui.
Filmul ar fi putut să bage accentul pe lacrimi și traume, dar nu face asta. Nu e un film care vrea să te șocheze. Vrea să te lase să-l cunoști. Tonul e cald, uneori trist, uneori rece, dar mereu sincer.
De la tatăl aprig, jucat de Sean Bean (Anemone), care avea cu el mereu un instrument ecologic de educare ad-hoc, și până la bombardamentele nemțești și umilința de a fi român în Germania, filmul ne prezintă un Sergiu care trece prin perioade grele.
Dar el nu se lasă doborât, mânat fiind de pasiunea mistuitoare de a deveni compozitor și, în cele din urmă, dirijor.
Deși, dacă e să fiu cinstit, omul nu prea voia să scuture bagheta, însă avea un talent imens pentru asta, pe care nu putea să-l irosească.
🕰️ Ritm lent – intenționat
Durata filmului e de aproximativ 145 de minute și se simte. Dar într-un mod intenționat. The Yellow Tie e genul de film care își asumă ritmul. Nu fuge după montaj rapid, nu vânează momente „instagramabile”.
E un film care cere răbdare, un pic în spiritul lui Celibidache însuși. Nu e pentru spectatorul care așteaptă „acțiune”. E pentru cel care vrea sens.
Și pentru mine, asta l-a făcut să respire. Da, uneori întinde elasticul un pic mai mult decât ar trebui.
Da, sunt momente în care simți că un editor mai agresiv ar fi putut tăia câteva zeci de secunde ici-colo.
Dar per total, filmul știe exact ce vrea să fie: un portret, nu o cronologie.
🎨 Reconstituirea vizuală
Aici trebuie spus clar și răspicat. Filmările din România arată excelent.
Există o grijă pentru epocă, pentru texturi, pentru spații. Nu simți niciodată că te uiți la „decorul cu România interbelică scos din depozit”. Totul pare locuit, trăit, organic.
Iar cadrele cu ansamblurile, sălile de concert, repetițiile sunt senzaționale. Toate au o estetică matură, cu gust. Nici prea lustruită, nici haotică.
Bine, că-ți dai seama că un concert nu are loc într-o sală din USA, ci la Sala Palatului din București, ăsta este un amănunt care chiar nu contează. Doar cei care au fost la Sala Palatului își vor da seama de asta.
🎶 Muzica e în centrul filmului
Asta era marea provocare. Să faci un film despre un dirijor fără să cazi în cele două capcane: fie îl transformi în comentariu muzicologic plictisitor, fie transformi muzica în „fundal sonor”.
Aici, muzica e exact acolo unde trebuie: în centru, dar nu explicată de un profesor obosit.
Filmul nu îți spune „ascultă, aici e profund”. Te lasă să simți. Iar Celibidache însuși era obsedat de fenomenologie, de momentul unic al interpretării live, de irepetabil.
The Yellow Tie înțelege asta și construiește cadre care respiră, fără să pară pretențioase.
Fabulos este un epitet prea impotent pentru a descrie emoția generată de felul în care Celibidache își strunea orchestra pentru a cânta din suflet, nu din partituri.
Piesele alese pentru interpretare sunt nemaipomenite, nu orice simfonie merită să fie prezentă în film, selecția a fost una deosebită. Și asta a contribuit din plin la crearea unei atmosfere exuberante.
Abia m-am abținut să nu mă ridic în picioare și să aplaud la finele spectacolelor, atât de pătruns am fost de energia transmisă de muzică.
🌍 Comentariu social
Scenariul intră un pic și în această zonă nisipoasă, scoțând în evidență nocivitatea ideologiilor dictatoriale, care promit bogății, dar oferă doar constrângeri.
De la opresiunea nemțească la lipsurile comuniste, filmul nu ezită să critice diferitele regimuri care nu aveau treabă cu capitalismul.
Deși nu este nimic deplasat în a da cu barda în nazism și comunism, aici cred și-au băgat coada americanii, ei sunt singurii portretizați ca niște salvatori angelici.
🎼 Prea tehnic pentru mulți
Uneori, filmul cere destule cunoștințe avansate despre muzica simfonică.
Trebuie să fii un meloman adevărat pentru a surprinde nuanțele interpretărilor și a pricepe discuțiile despre tempo, despre tăcerea dintre note, adică detalii destinate elitelor, nu gloatei afone, din care fac și eu parte.
Nu este un minus bifat în dreptul filmului, ci în catalogul celor mai mulți spectatori de acum, pe care, nu mă feresc de cuvinte, nu-i dă cultura afară din casă.
🎭 Distribuția
John Malkovich în rolul lui Celibidache matur e exact ce trebuie. Nu-l transformă pe dirijor într-o caricatură de geniu nebun, deși ai fi tentat să spui asta la prima vedere.
Vorbește cu o aroganță calculată, azvârle priviri pline de furie, dar dă dovadă și de vulnerabilitate și o oboseală profundă, din aia care vine doar din viața trăită la 200%.
Dar vedeta este Ben Schnetzer în versiunea tânără a legendei Celibidache.
Actorul aduce energia aia pe care ți-o imaginezi la un om care știe că are ceva de spus, dar încă nu știe cum să ajungă acolo.
E impulsiv, e intens, e neliniștit și, mai presus de toate, e credibil. Nu simți niciodată că joacă „tânărul viitor mare dirijor”. Simți că joacă un om aflat în plină combustie internă.
Scena din Argentina, când dirijează de parcă viața ar depinde de fiecare notă atinsă exact cum și-a dorit, este monumentală.
Restul, să-mi fie cu iertare, nu impresionează prin interpretare. Nu din lipsă de talent, departe de mine acest gând, ci pentru că respectivele roluri cad pe plan secund.
Să zic că aici, la distribuție, m-a frapat un pic alegerea actriței din rolul tinerei Ioana.
În film, diferența de vârstă dintre ea și Sergiu este una relativ mare, în realitate, Kate Phillips și Ben Schnetzer sunt separați de doar un an, el fiind mai tânăr.
Asta se simte în film, reîntâlnirea după 20 de ani dintre ei este stranie. Când i-am văzut prima oară, el era un tânăr ambițios, ea doar o copilandră, cu gândul la păpuși și vată pe băț. A doua oară păreau să aibă, fizic, aceeași vârstă.
Apropo de distribuție, ea putea fi genială dacă apuca să joace un actor care ar fi completat pe deplin echipa plină de talent. Adică eu.
Am avut ocazia să fac un rol de figurație în timpul concertului filmat la Sala Palatului, dar, de fraier ce sunt, am zis că nu stau eu o zi întreagă pe acolo, mai bine merg la avanpremiera Indiana Jones and the Dial of Destiny, care a avut loc în aceeași zi.
Și acum regret acea decizie.
🏆 The Yellow Tie – Verdict 👍 sau 👎
Serge Ioan Celibidache nu pare interesat să-l canonizeze pe tatăl lui. Nici să-l condamne. Ci să-l includă într-o poveste despre frumusețea, tortura și prețul perfecțiunii.
În mod clar, Sergiu Celibidache era un om care nu se mulțumea doar să fie destul de bun.
Era genul care, dacă atingea perfecțiunea, mai făcea câteva repetiții pentru a perfecționa perfecțiunea.
Știu că am repetat des acest cuvânt, dar am făcut-o pentru a evidenția cât de perfecționist (sic!) a fost Celibidache.
Mai am un mic hop negativ de trecut și apoi închei articolul. Pe alocuri, se simte că regizorul e foarte implicat emoțional. Un pic prea implicat.
Asta duce la scene care se prelungesc mai mult decât ar trebui sau la unele tranziții care parcă protejează excesiv imaginea lui Sergiu. Nu e hagiografie, dar e un film făcut din interiorul unui atașament profund.
The Yellow Tie nu e doar un film despre un dirijor. E un film despre a fi viu, a fi obsedat, a fi vulnerabil, a fi în căutare continuă. Despre a fugi după perfecțiune, chiar dacă știi că nu o vei prinde niciodată.
E cald, sincer, elegant, uneori dureros, alteori melancolic, dar mereu autentic.
În concluzie: Ben Schnetzer e magnific, John Malkovich e excelent, regia e personală, uneori prea personală, imaginea e superbă, iar muzica… păi, aici nu are cine să greșească.
Dacă era și în limba română, aș fi fost mai generos, dar am fost destul de deranjat de această alegere.
Mai ales când îți dădeai instantaneu seama cine-s actorii români și cine-s cei englezi după cum pronunțau cuvântul Securitate.
E un film solid, emoționant, făcut cu suflet și cu respect pentru un artist care n-a trăit niciodată cu volumul la jumătate. Dar putea fi mult mai bun.
😡 Problema așa-zișilor criticilor profesioniști
Nu plec de aici, pentru că mai am un bolovan de rostogolit. De data asta, nu are legătură cu filmul.
Trebuie să evidențiez amatorismul unor pagini cu nume important în acest domeniu, care apar pe aproape toate posterele filmelor românești ca parteneri media, dar în spatele lor sunt niște diletanți, care habar n-au despre ce vorbesc.
Oricând de țopârlan sunt eu cu stilul meu colocvial și oricât de fițuică îmi este siteul, până și eu, când vine vorba de reguli și regulamente, mă informez, pentru că nu este greu.
Am citit prin diverse recenzii nedumeriri că de ce filmul ăsta nu a fost propunerea României la premiile Oscar, în locul peliculei Jaful Secolului. Cum, mă, tu, mare specialist în critică, să întrebi o asemenea aberație? Cum?
Hai că de la mine nu există pretenții, dar de la voi, erudiți în cinematografie?
Nu vreau să intri în polemici, dar e la mintea cocoșului că filmul nu era eligibil. Dar cine să se mai și informeze? Mai bine facem pe frustrații și scriem prostii, în loc să căutăm în regulile Academiei.
Respectivii supărați ar fi aflat, chiar în primul paragraf: An international film is defined as a feature-length motion picture (over 40 minutes) produced outside the United States of America and its territories with a predominantly (more than 50%) non-English dialogue track.
Să le traduc esențialul: filmul trebuie să fie majoritar într-o altă limbă decât engleza. Iar The Yellow Tie este majoritar în engleză. Duh!
Trailer
