Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
În pregătire pentru continuarea apărută după 22 de ani, am revăzut Freaky Friday, comedia lansată în 2003.
🎬 Freaky Friday – Premisă 📖
Tess Coleman (Jamie Lee Curtis – The Last Showgirl) e un psiholog serios, fără chef de glume, pe cale să se recăsătorească, mamă singură și totodată managerul haosului familial.
Fiica ei, Anna (Lindsay Lohan), e o adolescentă rebelă, îndrăgostită de chitară, plină de frustrări și convingerea că nimeni, absolut nimeni, nu o înțelege.
Ciocnirile dintre cele două sunt pe cale să declanșeze un nou conflict global, pentru că sunt două firi opuse și fiecare crede că are dreptate.
În urma unui blestem demn de un episod din Twilight Zone, servit de o băbuță chineză magică (da, stereotipuri), fără nicio explicație, cele două își schimbă corpurile.
💭 Freaky Friday – Comentariu 🍿
Premisa spune clar cu ce avem de-a face, adică o comedie lejeră de încurcături cu momente de „Ce face ăsta cu fata mea?” sau „Cum să mă duc la liceu îmbrăcată așa?”
Hai s-o zic din start. Freaky Friday nu reinventează roata, nu o face pătrată din rotundă.
🔄 Un remake cu chef de joacă
Ba chiar este un remake al filmului din 1976, dar la vremea lui l-am simțit proaspăt, deși lucrează cu un concept vechi: schimbul de corpuri.
Secretul stă în adaptarea la perioada în care a fost lansat și în chimia dintre Curtis și Lohan, care joacă fiecare varianta „bizară” a celeilalte cu un entuziasm molipsitor.
Filmul este simplu, fără pretenții de realizare artistică epocală, vrea doar să distreze publicul, fără să-i supună creierul la fel de fel de torturi filozofice.
😂 Schimb de roluri, schimb de perspective
Pe alocuri, este amuzant, mai ales când mama descoperă că nu mai este atât de ușor să fii adolescentă prinsă în vâltoarea haosului generat de hormonii care fierb ca homarul în oala sub presiune.
Iar cea mică, zvăpăiata permanent nemulțumită, își dă seama cât de greu îi este mamei să crească doi copii, să jongleze cu o carieră solicitantă, o nuntă la orizont, un tată senil și o fiică terorizantă.
🌟 Lindsay Lohan, în perioada promisiunilor
Lindsay Lohan, în perioada în care Hollywood-ul încă îi promitea o carieră solidă, e naturală, carismatică și convingătoare.
Chiar dacă afară sunt încă multe grade, nu-s bătut în cap de soare și insensibil încât să fac glume despre problemele ei cauzate de băutură la scurt timp după acest film.
Mă bucur că a revenit pe drumul cel bun și are parte de o renaștere a carierei.
🎸 Jamie Lee Curtis – punk, nu psiholog
Adevărata revelație e Jamie Lee Curtis, care se distrează atât de mult jucând o adolescentă încât aproape că vrei s-o vezi într-un concert punk, nu într-o ședință de terapie.
Se vede pe fața ei că se simte excelent în acest film care îi permite să se prostească în mod ilar, are o sincronizare comică impecabilă și face din rolul ăsta o bijuterie comică pe care nu te-ai aștepta s-o vezi venind de la doamna din Halloween.
🕰️ Un film care nu trage de timp
Ritmul e bine dozat, filmul e scurt, nu se transformă într-un musafir beat care nu se mai dă plecat, iar glumele funcționează în mare parte.
Sunt și clișee, și momente ușor forțate, dar le treci cu vederea când vezi cât de mult se joacă actorii cu rolurile lor.
Dincolo de năzbâtiile cauzate de personajele aflate în trupurile greșite, povestea are și mult suflet, te face să-i apreciezi mai mult pe cei dragi și să înțelegi că „la toți ni-i greu”.
💬 Mesajul de fond
Are mesaje sincere despre empatie și relațiile părinte-adolescent, de aceea merită urmărit, mai ales acum, când schisma dintre cele două tabere combatante este mai mare decât oricând.
Dar nici nu pot să suflu în etilotestul sincerității și să iasă pe zero dacă nu menționez că unele glume sunt învechite, că finalul e previzibil și dulceag, legat cu o fundiță roz marca Disney, și că unele stereotipuri sunt deranjante.
🏆 Freaky Friday – Verdict 👍 sau 👎?
E genul de film la care râzi sincer, chiar dacă știi cum se termină. E ca o plimbare înapoi la începutul anilor 2000, cu colanți, telefoane cât o cărămidă și drame adolescentine exagerate.
În centru rămâne o idee simplă și mereu valabilă: uneori, ca să înțelegi pe cineva, trebuie să-i porți pantofii. Sau tocurile. Sau tenișii. Fiecare după posibilități.
Este destul de pueril, previzibil și cu fire narative lăsate de izbeliște la final, dar o să-i cumpăr șapte chitare acustice.
După umila mea părere, atât merită, pentru duo-ul Curtis–Lohan și pentru că ne-ar prinde bine o zi în corpul mamei, ca să vedem că nu-i ușor să gătești, să lucrezi și să suporți adolescența cu hormonii clocotind.
(3,5 / 5)
Trailer
