Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Credeam că o să îmbătrânesc până când am să văd The substance, dar iată că a sosit în sfârșit și la noi, ăștia mai oropsiți de soartă.
🎬 The substance – Premisă 📖
Elisabeth (Demi Moore – The unbearable weight of massive talent) este o fostă vedetă de la Hollywood, cu un Oscar în vitrină și o stea pe bulevard, dar a cărei vreme a trecut.
Acum a ajuns să facă emisiuni de exerciții matinale, dar producătorul Harvey (Dennis Quaid – Midway) nu mai este mulțumit de ea.
Vrea sânge proaspăt, nu o veștejită de peste 50 de ani, așa că-i face vânt pentru a angaja pe cineva cu trupul neafectat de gravitația nemiloasă.
Neacceptând situația, Elisabeth dă curs unei propuneri misterioase de a folosi Substanța, un tratament minune care promite că o va transforma într-o cu totul altă persoană, una tânără și plină de energie.
Și lichidul verde produce miracolul, din Elisabeth iese Sue (Margaret Qualley – Poor things), o domniță superbă care atrage imediat atenția și, să vedeți surpriză, devine vedeta emisiunii de unde a fost ușuită Elisabeth.
Evident, nu totul este ceea ce pare la prima vedere.
💭 The substance – Comentariu 🍿
De câte ori zic că nu mai trebuie să merg pe fenta mașinăriei de publicitate din acest domeniu, de atâtea ori cad în capcana ei.
Se spune despre film că este atât de brutal vizual și că horror-ul corporal este atât de groaznic încât oamenii au leșinat urmărindu-l sau stomacul a evacuat mâncarea nedigerată pe unde a venit.
Caca-maca, scuzați expresia, este departe de visceralitatea necesară pentru a genera asemenea reacții.
Probabil oamenii ăștia nu au văzut niște filme japoneze din genul body-horror pline de scârboșenii vomitive.
Nu zic că The substance este cuminte din acest punct de vedere, are câteva scene grotești, mai ales în final, care au șanse mari să înverzească destule chipuri inocente.
Însă nu sunt la nivelul acela extrem pe care îl așteptam. Deh, vorba aia, la pomul lăudat…
Oricum, David Cronenberg ar fi mândru de acest film pentru că seamănă destul de mult cu stilul său.
În ceea ce privește povestea, producția este un atac frontal la superficialitatea pe care este clădit Hollywood-ul și, prin extrapolare, întreaga societate.
Una obsedată de felul în care arăți, nu de ce știi să faci sau ce ai în suflet și în creier.
Scena de început, una clar metaforică, dar deloc subtilă, dă tonul filmului.
De acolo îți dai seama care este tema abordată și deja simți cum te invadează un val de tristețe pentru că realizezi că viața-i trecătoare și amintirea efemeră și în scurt timp nu vei mai exista pe nici un plan.
Pelicula scoate în evidență toxicitatea show business-ului, nu contează că-i muzică sau film, o industrie care a reușit să scurtcircuiteze sinapsele multor oameni.
O industrie care a condiționat pavlovian artiștii să creadă că-s buni de aruncat la gunoi dacă nu arată bine.
Și asta a dus la o permanentă căutare a perfecțiunii care nu va fi în veci atinsă, dar spre care unii tind cu tot dinadinsul.
Oleacă de botox aici sau un pic de rinoplastie dincolo n-au omorât pe nimeni, dar când nu ești mulțumit deloc, atunci apar excesele care te transformă cu fiecare injecție în plus sau o tăietură suplimentară de bisturiu într-un monstru.
Nu pot să nu pomenesc celebrul caz al lui Mickey Rourke care, în loc să accepte să îmbătrânească natural și grațios, a apelat la nenumărate operații estetice care l-au făcut să arate ca o figură de ceară topită.
Și nu este singurul caz, dar el mi-a venit acum în minte.
Mai mult decât de groază, filmul este deprimant pentru că ne arată fața urâtă a umanității care a uitat ceea ce contează cu adevărat.
Exteriorul este doar un giulgiu și nimic mai mult, are importanță ce se ascunde în el.
Poți să fii frumos ca un înger picat din cer sau urât ca un drac schimonosit, de bază este ce ai în cap și în inimă.
Oricâte operații estetice ai face, nu poți schimba interiorul, degeaba ai pereții de afară încrustați cu diamante dacă înăuntru este cocină de porci.
Aș vrea să spun că filmul este complex, că joacă șotronul prin mai multe straturi filozofice, dar îi lipsește subtilitatea, totul este livrat direct, ca un topor peste fluierul piciorului.
Adică pe producătorul grobian, libidinos și obscen în privirile lascive îl cheamă Harvey.
Nu mai este cazul să menționez către care Harvey face trimitere acest personaj că nu trebuie să fii Einstein să-ți dai seama.
Pe palier tehnic, mi-a plăcut contrastul colosal creat între imagini.
Avem unele de-o frumusețe răpitoare care-ți clătesc ochii sub un duș îndelung de cadre care nu au auzit de cuvântul pudic.
Dar, la polul opus, regăsim scenele în care groaza corporală se instaurează ca o regină morbidă peste o împărăție a putrefacției.
Dacă aș încerca să par filozof, aș putea spune că personajele înglobează păcatele capitale, fiecare cărând în spate câteva.
Dar cred că interpretez prea mult biblic anumite scene doar de dragul de a le conferi o profunzime care nu există. Sau poate am dreptate și am dibuit bine semnificația lor.
Efectele speciale arată destul de bine, dar mai dau rateuri în momentele de maximă intensitate când estetica prezentă pe ecran mi-a adus aminte de filme de acum 30-40 de ani.
Alegerea lui Demi Moore mi se pare că-i una cu schepsis, încercând cumva să răstoarne percepția la Hollywood. Și nu prea.
O actriță trecută de 60 de ani joacă pe cineva un pic peste 50 de ani, așadar au distribuit pe cineva mai în etate decât vârsta personajului, deci iată că se poate și în sens invers.
Doar că Demi arată fenomenal la 62 de ani, ceea ce întărește ideea că la Hollywood dacă nu intri des în cabinetul unui chirurg estetician nu mai prinzi roluri după o anumită vârstă.
Așadar, implicit, trebuie să te scremi să arăți foarte bine pentru cât mai mult timp posibil, indiferent de eforturi.
Interpretarea ei este excelentă, dar nu m-aș duce până într-acolo încât să spun că-i de Oscar nefiind mereu în prim-plan.
Își împarte ecranul cu perechea ei mai tânără, iar în multe dintre scene, ei bine, Demi nu prea mai e Demi.
Nici Margaret nu se lasă mai prejos și oferă o reprezentație de gală.
Reușește să transmită foarte bine ce înseamnă tinerețea, cu tot cu exuberanța infantilă specifică unei persoane care încă nu a atins cu adevărat pragul maturității.
🏆 The substance – Verdict 👍 sau 👎
Am avut parte de un film bun care nu are milă de Hollywood și îi aruncă în față toată ipocrizia care domnește în fiecare birou și în fiecare decizie corporatistă.
Doar că Hollywood-ului o să i se rupă de film, o să-i dea câteva premii să pară că a percutat la mesaje, dar apoi o să revină la superficialitatea de zi cu zi.
Și, probabil, la agresiunile sexuale care par să nu se mai termine.
Nu știu dacă o să mă credeți, dar scena care mi-a provocat scârbă nu a avut vreo legătură cu transformările corporale suferite de Elizabeth/Sue, ci s-a produs la o masă unde haleala avea un rol simbolic.
De final, rămâne ideea principală pe care ar trebui s-o băgăm la cap, dar n-o s-o facem pentru că asta este societatea, e ca popa, una spune, alta face.
Hai să ne iubim așa cum suntem, că fizicul trece, sufletul rămâne. Dacă alunecăm pe spirala perfecțiunii și vrem să fim tot mai tineri și mai frumoși, n-o să fim în veci satisfăcuți și ce este mult strică.
Deși mi s-a făcut poftă de 8 creveți suculenți, nu știu dacă o să fiu în stare să-i și mănânc cu plăcere.
(4 / 5)
