Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Există mai multe versiuni ale acestei povești, eu am ales să vizitez The Haunting din 1963, în regia lui Robert Wise.
🎬 The Haunting – Premisă 📖
Filmul e bazat pe romanul lui Shirley Jackson, „The Haunting of Hill House”, și are un punct de plecare simplu.
Un profesor pasionat de fenomene paranormale descoperă un conac sinistru, aflat în pustietate, și despre care umblă vorba-n târg că are musafiri neplătitori de chirie.
Sceptic, dar intrigat, Dr. John Markway (Richard Johnson) invită câțiva voluntari ca să studieze dacă există viață după moarte.
Cum legenda acelei case bântuite s-a dus peste șapte mări și peste șapte țări, la datorie se prezintă doar două femei, Eleanor (Julie Harris) și Theodora (Claire Bloom – The King’s Speech).
Ceilalți au dat bir cu fugiții, speriați de istoria întunecată a castelului.
Lor li se alătură Luke (Russ Tamblyn – West Side Story), moștenitorul casei, care speră ca experimentul să nu-i scadă valoarea.
O premisă banală azi, dar care în 1963 s-a transformat într-o lecție de cinema despre cum să faci dintr-o casă un monstru.
💭 The Haunting – Comentariu 🍿
De bine sau de rău, trăim într-o epocă în care filmele horror par să aibă contract de sponsorizare cu Adobe After Effects. Totul e CGI, schelete digitale, demoni care sar pe ecran ca la circ.
Dacă spun cuiva că există un horror din anii ’60 în care nu vezi nicio fantomă, dar ți se ridică părul pe ceafă, probabil s-ar uita la mine ca și cum aș recomanda un radio cu lămpi.
Și totuși, The Haunting arată că frica adevărată nu vine din ce vezi, ci din ce crezi că vezi.
🌌 Atmosfera – Hill House, personajul principal
Deși avem personaje bine conturate, adevărata vedetă a filmului e Hill House.
Dacă vă sună cunoscut numele, este pentru că în 2018 Mike Flanagan realiza seria intitulată The Haunting of Hill House, bazată pe același roman.
Nu știu cum a reușit, dar Robert Wise o filmează ca pe o creatură vie: coridoare lungi ca intestinele unui balaur, unghiuri de cameră care par să strâmbe realitatea, uși care respiră și pereți care îți dau impresia că te privesc.
Nimic nu e pus la întâmplare, în fiecare cadru mă urmărea senzația că văd ceva sau că mă vede ceva, iar rezultatul? Mă simțeam pierdut chiar dacă stăteam pe canapea.
🎥 Robert Wise și arta sugestiei
Wise era al naibii de priceput, știa ce face. Fusese editor la monumentalul Citizen Kane și avea obsesia pentru compoziții care să sugereze neliniște.
Filmul este o demonstrație măiastră despre cum să faci horror doar cu lumini, unghiuri și sunet.
Secvența cu ușa care se umflă ca o diafragmă e mai terifiantă decât orice CGI de azi. Totul se bazează pe sugestie: ești terorizat de ceea ce nu vezi.
👻 Fantome reale sau doar în minte?
Să ne fie clar, în The Haunting nu avem fantome care sar în cadru, ci spații care îți apasă pe creier.
De fapt, filmul funcționează mai degrabă ca o halucinație: auzi sunete, vezi umbre, dar nu știi niciodată dacă sunt reale.
Și aici e cheia: fantoma e mai puternică atunci când mintea ta o inventează.
Oare chiar e bântuit conacul? Sau creierul oamenilor joacă feste? Sau, de ce nu, poate chiar este o păcăleală pusă la cale pentru a da senzația că spirite neliniștite au ieșit la joacă.
Hm, unde este adevărul? Dincolo de noi sau mai aproape decât credem?
👥 Personajele – oameni mici, casă mare
În centrul poveștii se află Eleanor, o femeie fragilă, retrasă, care vine la Hill House cu speranța că, în sfârșit, aparține de ceva.
Doar că locul unde se simte „acasă” e fix o casă bântuită, ceea ce spune multe despre cât de ruptă e de lume.
Julie Harris interpretează rolul cu o intensitate nervoasă, uneori aproape iritantă, dar potrivită pentru rol: nu e o eroină de horror, e mai degrabă o victimă care se duce singură în gura lupului.
Alături de ea, o avem pe Theo, enigmatică și seducătoare. Nu trece mult timp și între cele două se naște o tensiune subtilă, suficient de îndrăzneață să ridice sprâncene.
Dr. Markway, profesorul care orchestrează experimentul, e tipul de om de știință obsedat, care crede că poate controla necunoscutul.
Iar Luke, cinic și sceptic, e pus acolo să fie vocea ironică a grupului și să mai dea câte o dușcă.
Dinamica dintre ei nu e spectaculoasă, dar funcționează. Tensiunea adevărată vine din interacțiunea Eleanor-casă, nu Eleanor-ceilalți.
De fapt, Hill House o adoptă pe ea și îi respinge pe ceilalți. Cum? Nu vă rămâne decât să aflați singuri. Dacă aveți curaj.
🐌 Ritmul filmului
Din păcate, ritmul este lent. Nu un lent benefic dezvoltării personajelor, ci unul teatral, care te face să-ți verifici ceasul mai des decât ai vrea.
Uneori, filmul își pierde busola în dialoguri care acum par datate.
În plus, Eleanor, chiar dacă se află în centrul poveștii, poate fi frustrantă. Fragilitatea ei dusă la extrem devine, la un moment dat, obositoare.
Dar dacă accepți ritmul de atunci, descoperi un film care nu încearcă să te sperie prin șoc, ci prin insinuare. Și asta e mult mai greu de făcut.
🏆 The Haunting – Verdict 👍 sau 👎?
Este exemplul perfect de film care îmbătrânește diferit: nu mai are impactul de „groază absolută”, dar rămâne relevant pentru modul în care construiește tensiunea.
La prima vedere, pare o ciudățenie alb-negru care se mișcă prea încet.
Dar dacă îi dai o șansă, înțelegi ceva simplu: casele bântuite nu trebuie să fie pline de fantome vizibile. E suficient să pară că pereții au urechi.
Într-adevăr, nu e filmul care o să-ți facă vecinii să bată în țevi de la urletele tale.
E, însă, genul de horror care rămâne cu tine după ce s-a terminat, când stingi lumina și îți dai seama că zgomotul de la calorifer seamănă prea bine cu o respirație.
Da, are părți care par prăfuite, dar atmosfera e încă vie.
Așa că am să-mi construiesc opt scări spiralate din fier. Robuste și bine ancorate, să nu se legene când le urc.
(4 / 5)
Recenzie video
Trailer
