Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Lui Possession i s-a dus buhul că este un film controversat, așa că am semnat un contract prenupțial-cinefil înainte de a-l vedea.
🎬 Possession – Premisă 📖
Ne aflăm în Berlinul de Vest la începutul anilor ’80, un oraș înțepenit într-un prezent fără scăpare.
Mark, jucat de Sam Neill, revine după o misiune de spionaj, dacă am înțeles bine, și găsește acasă un teren minat: Anna, soția lui (Isabelle Adjani), vrea să plece.
Întrebarea „de ce?” nu are un răspuns liniștitor, iar încercările de negociere alunecă imediat în interogatoriu, bănuieli, crize.
Cei doi nu mai vorbesc și se învârt unul în jurul celuilalt cu o furie care nu caută sens, ci ardere.
În alt film, „nu te mai iubesc” ar fi începutul unei drame cu mediere și terapie; aici, „nu te mai iubesc” e detonatorul unui lanț de reacții în care „noi doi” se transformă într-o coregrafie a sfâșierii.
Possession ia divorțul și îl transformă într-un coșmar demn de Lovecraft. Dacă în alte filme cuplul își negociază durerea, aici durerea negociază cuplul.
💭 Possession – Comentariu 🍿
De unde să încep, că nici nu știu ce am văzut. De fapt, sunt convins că nu am reușit să înțeleg cu adevărat povestea filmului.
Îmi e mai simplu să pornesc de la jocul actoricesc, pe ăsta l-am priceput.
🌋 Isabelle Adjani – combustie în direct
E imposibil să vorbești despre Possession fără s-o pomenești mai întâi pe Isabelle Adjani.
Rolul ei ca Anna, unul dintre roluri, e mai mult decât interpretare. E o combustie.
Te impresionează ori de câte ori apare pe ecran pentru că joacă atât de intens încât simți că poate exploda oricând.
Și apoi vine scena din tunel, una legendară. Așa ceva nu poți să scrii în scenariu, ține doar de actriță. Cred că l-a întrebat pe regizor cât de nebună vrea să fie. Și el i-a zis Da.
Probabil în scenariu a fost un singur rând pentru acel moment: Fă ca toți dracii din iad.
Și, credeți-mă când vă zic, acea secvență bate la fundul gol toate scenele din filmele cu posedări demonice. Cred că până și Pazuzu s-ar speria dacă ar vedea-o pe Adjani cum joacă.
Este o coborâre în infern pe care o vezi, o auzi, aproape că o miroși. Acolo nu există actorie bună, există o femeie care se detonează în timp real, într-un tunel de metrou care devine în același moment biserică strâmbă, salon de spital și groapă comună.
Adjani trece de la un registru la altul cu o naturalețe terifiantă, de parcă ar traduce pe loc în trei limbi pe care nu le vorbește nimeni: furie, teamă, extaz.
E una din acele scene care, în alt film, ar fi finalul. Ei bine, aici e abia mijlocul, semn că posibilul tocmai s-a lărgit.
🧊 Sam Neill – temperatura camerei
Înainte să încremenească de uimire la vederea dinozaurilor din Jurassic Park, Sam Neill se lua la trântă cu un rol mult mai ofertant.
Aici interpretează un soț deznădăjduit, care pricepe din ce în ce mai clar că are în față o forță.
Privirea lui devine un martor al cronologiei durerii: nedumerire, furie, neputință, acceptare.
Este parte a unei catastrofe intime și, paradoxal, singurul care ne ține ancorați într-o logică a realului.
Lângă febra Adjani, Neill e temperatura camerei. Fără el, filmul s-ar topi în propria isterie.
Pe scurt, și închei partea dedicată actoriei, deversările cumulate de la Cernobîl și Fukushima sunt lapte și miere pe lângă relația toxică dintre cele două personaje principale.
Care nu-s două. V-am băgat în ceață, nu? Ăsta este Possession.
🐙 Monstrul – dorință cu tentacule
Filmul nu e doar despre doi oameni care se nimicesc pe rând. E și despre felul în care realitatea cedează, în tăcere, locul simbolului.
Anna dispare în apartamente anonime, iar într-unul dintre ele, în lumina murdară a unei camere fără istorie, crește o creatură cu tentacule.
Știu, credeți că am luat-o razna, de unde până unde creatură în ceva ce părea o dramă conjugală. Mi-am pus aceeași întrebare și încă nu am găsit un răspuns satisfăcător.
Monstrul e scârbos, e hipnotic, e aproape indecent. Carlo Rambaldi, câștigător a trei premii Oscar pentru E.T., Alien și King Kong (pentru cel din urmă fiind un premiu special), îl face palpabil și vâscos, să-ți rămână în retină.
Întrebarea „e real sau e doar în mintea ei?” e capcana preferată a filmului.
La propriu, creatura există. Mark o vede. Și noi o vedem în toată gloria ei dezgustătoare.
Simbolic, este tot ce nu mai încape în viața Annei: o dorință care nu primește răspuns, o nevoie de control, un amant pe care și-l poate „crește”, o religie privată a unui trup rămas fără altar.
Și mă opresc aici, pentru că ar mai fi multe de comentat pe această temă, mai ales că monstrul evoluează și capătă un chip anume. Dar aș dezvălui una din surprizele filmului.
Atât mai scriu, anumite secvențe pot fi considerate de oamenii normali drept repulsive și bolnave, dar vă garantez că japonezii vor fi în extaz.
👥 Dublurile și oglinzile sparte
De parcă acel monstru oribil nu era suficient, Possession vine cu altă lovitură care îți lasă creierul KO.
Isabelle Adjani o joacă și pe Helen, profesoara copilului cuplului, și o face cu un calm imposibil, fiind o voce caldă într-un film de țipete.
Helen e reversul Annei, dar nu ca „altcineva”, mai curând ca o calotă de gheață peste un vulcan.
Filmul insistă să le ții împreună în minte nu pentru că ar fi aceeași persoană literal, ci pentru că reprezintă aceeași persoană spartă.
Anna e dorința care arde, Helen e forma socială suportabilă, chipul pe care îl arăți la școală, la magazin, la vecini.
Să fie oare o comparație între cine suntem cu adevărat în intimitate, cu calități și defecte, și ce imagine afișăm în societate, una artificială, pentru că așa trebuie?
🥋 Heinrich – caricatura necesară
În poveste se strecoară și Heinrich, amantul Annei, un bărbat care se bate ca un dansator și filozofează ca un manual de yoga ieftin.
Întâlnirile lui cu Mark, cu care împarte aceeași femeie, adaugă un strat de ridicol negru întregii tragedii.
Heinrich nu e „răul” clasic care strică o familie. E un simptom, un reper secundar într-un sistem care deja s-a prăbușit.
Când dispare din ecuație, nu se vindecă nimic. Doar se face loc pentru ceva mai rău.
🏙️ Berlinul gol ca personaj
În ceea ce privește orașul în care se petrece acțiunea, din start mi s-a părut ceva suspect.
Berlinul este mai pustiu decât Ferentariul într-o noapte când vine poliția în razie. Asta dacă ar avea vreodată curaj să intre acolo.
Prea sunt străzile goale pentru a fi o simplă coincidență. Parcă este un personaj care stă în cadru și nu spune nimic, tocmai ca să ne facă să auzim mai puternic.
În filmele obișnuite, orașul vibrează, aici, orașul e mort. Cele câteva cadre cu Zidul nu sunt alese întâmplător, ele reprezintă schisma din sânul cuplului.
Cei doi soți se mișcă prin acest spațiu ca doi supraviețuitori ai unui cataclism pe care restul omenirii n-a observat că l-a trăit.
Lipsa oamenilor amplifică ideea că totul s-a închis. Străzile sunt coridoarele unei minți unde luminile se aprind doar ca să arate mai clar golul.
Sau, mai știi, poate pur și simplu așa s-a nimerit, să fie străzile pustii când Andrzej Zulawski a filmat, iar mintea mea a luat-o razna, căutând simboluri acolo unde nu există.
🔀 Realul și fantasticul – dans fără ieșire
Ce ține filmul în tensiune este felul în care realul și fantasticul refuză să se excludă. Se împletesc până când nu mai poți distinge între cele două spectre ale existenței.
Possession e construit ca o vrie în care fiecare explicație își găsește repede contrariul.
De asta rămâne în tine. Nu pentru că dezleagă misterul, ci pentru că îți arată cât de puțin contează să-l dezlegi atunci când trăirea îți toacă nervii.
😏 Ironie și comedie neagră
Dacă vă vine a crede, Possession e și o comedie neagră. Dar un negru cosmic, care consumă galaxii.
Există o ironie în felul în care oamenii încearcă să facă față unui coșmar care îi depășește.
Uneori e ironie de replică, alteori de situație: polițiștii care intră în cadru să pună ordine într-o lume fără reguli, vecinii care fac ce fac vecinii, adică privesc de după ușă, prietenii care dau sfaturi ca din revistele de psihologie.
E un râs înghițit, dar e acolo, ca să-ți amintească faptul că tragedia are mereu sensul umorului pe care îl refuzi.
🛋️ Spațiul intim ca teren de luptă
Un alt strat care merită atenție e spațiul intim. Interioarele sunt filmate ca niște cavități. Sună academic, dar nu am vrut să scriu hăuri.
Băi concepute pentru ecou, dormitoare în care patul devine câmp de luptă, bucătării în care o cană de ceai e armă.
Obiectele capătă o greutate morală. Când se trântește o ușă, îți zvâcnește tâmpla. Când cade o farfurie, nu se sparge porțelanul, se sparge un acord de pace.
Este un film care lasă urme adânci în trupul personajelor și în mintea spectatorilor.
📚 Context politic
Da, am ajuns și aici. Zulawski venea din confruntări cu cenzura și dintr-o viață personală tulbure.
A ales special Berlinul ca scenă pentru o familie ruptă. Când vezi Zidul în cadru, nu privești doar geopolitică. Vezi granița dintre două versiuni ale aceleiași persoane.
🏆 Recepție și controverse
Atât de mult m-a captivat filmul, încât am căutat informații despre cum a fost primit la vremea lui.
Ehe, a trecut prin toate etapele respingerii și adorației. La Cannes, Adjani a primit premiul pentru cea mai bună actriță, dar s-au auzit și râsete nervoase. Oamenii nu știau dacă e voie să creadă ce văd.
În Marea Britanie a fost ciopârțit de cenzură, în SUA a fost scurtat și lipit la loc ca să devină mai „consumabil”, ceea ce l-a făcut și mai ciudat.
Ironic, toate aceste interdicții i-au cimentat legenda. E genul de film care devine cult exact pentru că sistemul a încercat să-l ascundă.
Ani mai târziu, a ieșit din zona tabu și a intrat în categoria filmelor imposibil de clasificat.
Încă nu știu ce mama dracului am văzut. Și nu cred că există cineva în lumea asta care să-l fi priceput pe deplin. Cine zice că a reușit, se minte pe sine.
🏆 Possession – Verdict 👍 sau 👎?
Să-l ia naiba de film, cel mai cinic lucru pe care-l face este să-ți închidă toate portițele de scăpare.
Nu poți da vina numai pe soț sau numai pe soție.
Nu poți spune că monstrul e doar o metaforă sau că e doar un efect special.
Nu poți spune că Berlinul gol e doar din cauza bugetului mic.
Fiecare explicație e insuficientă, fiecare sens e multiplicat până când te obligă să accepți ambiguitatea ca formă de adevăr.
Asta e, poate, maturitatea la care te împinge filmul: să trăiești cu dublul, cu ecoul, cu lipsa de răspuns.
Possession e un film care te ia de guler și te dă cu capul de toți pereții. În timp ce multe provocări cinematografice dispar în uitare după ce le trece moda, filmul ăsta rămâne umed, lipicios, viu.
Am văzut o dramă de familie? Un horror neconvențional? O alegorie politică? Toate la un loc?
Oricare ar fi răspunsul, Possession e o experiență. Nici nu mai contează dacă înțelegi sau nu filmul, important e să-l trăiești.
Probabil o să vi se pară ciudat că-i voi ciopârți nouă tentacule, dar l-am găsit a fi un film excelent prin ambiguitatea lui voită.
Sau poate nu e deloc ambiguu, ci sunt eu prost de nu l-am înțeles pe de-a-ntregul.
Recenzie video
Trailer
