Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
După o pauză de patru ani, timp în care a regizat videoclipuri muzicale, Paul Thomas Anderson revine pe marele ecran cu filmul One Battle After Another.
Se anunță a fi un candidat serios pentru premiile Oscar.
🎬 One Battle After Another – Premisă 📖
Leonardo DiCaprio joacă rolul lui Bob Ferguson, cunoscut cândva sub porecla „Ghetto Pat”, fost membru al unei grupări radicale de stânga numite French 75.
Bob încearcă să-și trăiască viața în umbră, dar trecutul nu-l lasă în pace: fosta lui parteneră, Perfidia (Teyana Taylor – Coming 2 America), dispare, iar fiica lor, Willa (Chase Infiniti), devine ținta unui vechi dușman.
Colonelul Lockjaw (Sean Penn) a dezvoltat o obsesie pentru această familie destrămată și vrea cu orice preț să-i facă de petrecanie.
Dincolo de luptele armate și conspirațiile care se derulează ca într-un thriller, filmul spune povestea confruntării cu propriile greșeli și cu responsabilitatea față de noua generație.
💭 One Battle After Another – Comentariu 🍿
Filmul este o epopee politică și personală în care trecutul, prezentul și viitorul se ciocnesc fără menajamente.
Anderson propune nu doar o poveste despre bătălii exterioare, ci și despre cele interioare, acolo unde vinovăția, iubirea și ideologia se bat cap în cap.
PTA n-a fost niciodată genul de regizor care să se mulțumească doar cu jumătăți de măsură. Când filmează, o face cu ambiția unuia care vrea să prindă întreaga lume pe peliculă.
Și cu One Battle After Another exact asta simți: că omul a băgat într-o oală thriller politic, satiră socială, dramă părintească și portret de epocă, le-a amestecat zdravăn și a zis publicului: „Na, descurcați-vă.”
Filmul se deschide abrupt, cu razii, proteste și focuri de artificii care te fac să te întrebi dacă nu cumva regizorul a vrut să facă un blockbuster mascat.
Numai că, la fel ca în Boogie Nights sau There Will Be Blood, spectacolul vizual e doar poarta de intrare.
Sub exploziile de pe ecran se află o poveste profund personală, despre un tată incapabil să scape de fantomele trecutului și despre o fiică prinsă în vârtejul istoriei.
⚡ Temele majore
Anderson dansează nebunește pe un teren minat: politică, extremism, polarizare.
Inspirat liber de romanul Vineland de Thomas Pynchon, filmul nu se limitează la anii ’90, ci vorbește direct despre prezent.
America divizată, autoritarismul care pândește, idealurile radicale care par când naive, când necesare, toate astea trec prin ecran cu o actualitate aproape inconfortabilă.
Nu este deloc dificil să descoperi comparațiile cu realitatea unei Americi aflate în plină criză identitară, care nu mai știe ce vrea.
Pe de o parte, se crede leagănul democrației, pe de altă parte, este condusă de un dictator ales de populație prin vot liber.
Pe de o parte, venerează amendamentele Constituției ca pe psalmii biblici, pe de altă parte, când ele sunt flagrant încălcate de însuși președintele lor, cei mai mulți aplaudă derapajele acestuia de parcă ar fi miracole înfăptuite de un trimis al divinității.
🔥 Paralele cu realitatea
Este celebru scandalul cu Jimmy Kimmel, care l-a criticat pe Trump, și acesta, ca un copil de grădiniță ce e, bătându-și joc de primul amendament, a intervenit și a pus presiuni pentru ca Jimmy să fie dat afară.
Pe lângă asta, filmul pare o transpunere pe ecran a manualului de manipulare guvernamentală, menit să divizeze prostimea tot mai needucată.
De la crize inventate până la infiltrarea unor elemente perturbatoare în mijlocul protestelor pașnice, filmul ne arată cât de ușor este să provoci haos într-o țară în care populația este terorizată de conspirații și bolnavă de analfabetism funcțional.
Sună cunoscut și la noi, nu?
Apropo, One Battle After Another seamănă destul de mult din acest punct de vedere cu o altă producție recentă, Eddington.
💡 Dimensiunea personală
Dar dincolo de dimensiunea politică, filmul e despre vină și moștenire.
Bob știe că a greșit, că a pus idealurile mai presus de oameni, și acum încearcă să nu repete greșeala cu fiica sa.
Willa, la rândul ei, refuză să fie victimă și își caută propria voce.
Într-un fel, întreaga poveste e despre cum generațiile noi trebuie să facă ordine în haosul lăsat de cele vechi.
🎥 Stil și atmosferă
Nu pot spune că regia lui PTA este monumentală, se achită cu brio de misiunea avută, dar nu impresionează cu ceva anume.
Uneori există tranziții bruște între comedie și tragedie. Râzi la absurdul unei replici, ca imediat să rămâi înmărmurit de o răsturnare de situație pe care nu o așteptai.
Salturile de ton pot părea șocante, dar sunt intenționate: lumea reală nu vine cu avertisment când trece de la ridicol la tragedie.
Coloana sonoră nu este deloc decor auditiv, ci construiește o tensiune constantă, când disonantă, când lirică.
Iar asta face ca fiecare cadru să aibă o pulsație în plus. În scenele intime dintre Bob și Willa, sunetul se retrage, iar liniștea devine apăsătoare.
În scenele de acțiune, pentru că avem destule, muzica orchestrată devine o sirenă de alarmă.
🎭 Sean Penn – Antagonistul absolut
Eh, și am ajuns și aici. Poate vă surprinde, dar vedeta incontestabilă a filmului nu este DiCaprio (Titanic), ci monumentalul Sean Penn (The Professor and the Madman).
Îl joacă pe Lockjaw (rolul antagonistului) cu o combinație de grotesc și amenințare reală. E autoritar, brutal și plin de sarcasm, un produs al aceluiași sistem pe care Bob a încercat să-l distrugă, doar că pe partea opusă a baricadei.
Eu îl văd ca pe copilul din flori al lui Raymond din Rain Man, pentru că pare că dansează pe spectrul autismului, și Anton din No Country for Old Men, pentru că te cuprind toți fiorii chiar dacă ți-ar recita cu patos Tatăl Nostru.
De la felul în care merge și până la privirile fulgerătoare, Sean Penn dă viață unui personaj negativ care te traumatizează, pentru că este de neoprit odată ce-și pune în minte ceva.
În plus, este și contradictoriu, rasismul îi este adânc impregnat în ADN, dar are și o obsesie sexuală legată de femeile de culoare, ceea ce îl bagă în multe belele.
👥 Ceilalți actori și personajele lor
Leonardo DiCaprio are, la rândul lui, un personaj complex. În Bob Ferguson nu vezi nici eroul clasic, nici revoluționarul obișnuit. Mă rog, alții îl numesc terorist. Cine are dreptate?
Noi vedem un tip obosit, mâncat de vină și de paranoia, care încă încearcă să găsească o fărâmă de sens.
Și o caută în alcool și droguri, care îi distrug mintea într-un hal fără de hal, încât uită uneori și cum îl cheamă.
DiCaprio își joacă personajul cu o intensitate reținută: nu urlă, nu gesticulează, dar fiecare privire spune „mi-a ajuns”.
E printre cele mai umane roluri ale lui din ultimii ani, departe de excesele din The Wolf of Wall Street și mai aproape de fragilitatea din The Revenant.
Chase Infiniti, în rolul fiicei Willa, e surpriza care dă greutate filmului. Nu e acolo doar ca „fată de salvat”, ci are propria evoluție: confruntarea cu un tată absent, descoperirea identității și dorința de a nu fi doar un pion într-un joc politic.
Relația tată-fiică devine centrul emoțional al poveștii, ancorând toate conspirațiile și luptele într-o dramă intimă.
Teyana Taylor (Perfidia) și Benicio del Toro (un sensei cu propriile secrete) completează galeria, adăugând nuanțe de trădare și complexitate.
În fond, fiecare personaj e prins într-o rețea de idealuri ratate și promisiuni neîndeplinite.
🧩 Ce funcționează și ce nu
Ies în evidență interpretările actorilor, chimia tată-fiică, felul în care filmul surprinde tensiunea vremurilor noastre fără să devină didactic.
De asemenea, Anderson știe să facă haosul cinematografic să pară și estetic, și visceral.
Totuși, sunt și elemente care m-au dezamăgit. Mi se pare că scenariul este destul de simplu, în ciuda multor fire narative.
Mă așteptam ca povestea să fie mai complicată de atât, să-ți suprasolicite neuronii, dar merge pe un drum destul de drept, la fel de drept ca autostrăzile americane din film.
Măcar ritmul este fluent și alert, astfel încât nu am simțit când au trecut cele peste două ore și jumătate. Nu au existat timpi morți.
🔍 Detalii discutabile
Ah, și mai e problema „inteligenței” unor personaje. Am fost deranjat de două ori.
Prima dată, când membrii unei organizații secrete vor să-l recruteze pe Lockjaw și nu li se pare nimic suspect în comportamentul acestuia.
De la ticurile nervoase și până la replicile un pic prea exersate, era evident că omului îi lipsesc câteva țigle de pe acoperiș.
A doua oară, când Lockjaw se transformă subit într-un cretin naiv. Dar nu mai insist pe seama acestui subiect, pentru că nu vreau să vă adorm cu prea mult text, mai ales că aș intra în domeniul dezvăluirilor importante.
Nu în ultimul rând, există riscul ca publicul să se simtă pierdut: satira nu e mereu clară, finalul e deschis, iar unele personaje dispar din poveste înainte să simți că au spus tot ce aveau de spus.
Dar, în stil tipic Anderson, imperfecțiunea e parte din farmec.
🏆 One Battle After Another – Verdict 👍 sau 👎
E un film bun? Da.
Este atât de bun pe cât este lăudat? Pentru mine, nu.
Însă știu sigur că este genul de film care împarte publicul: pentru unii, o capodoperă complexă; pentru alții, un monstru narativ prea stufos.
Nu e perfect, are momente care scârțâie, e încărcat, dar și simplu, însă m-a captivat, se simte că este un film de autor, nu un produs de serie.
Poate ușoara mea dezamăgire vine și din faptul că nu a trecut multă vreme de când am vizionat Eddington, cu care aduce prea mult ca teme pentru a mai ieși cu adevărat în evidență.
Rămâne memorabilă interpretarea lui Sean Penn, nu m-aș mira să fie recunoscută de Academie cu o nominalizare la Oscar, ar merita-o pe deplin.
🔡 Subtitrarea
Cum mi-a devenit drag acest capitol, trebuie să mă leg de subtitrare. Nu pentru că ar avea greșeli gramaticale, ci pentru că nu este fidelă dialogurilor.
Nu mai suntem pe vremea casetelor VHS dublate de Irina Margareta Nistor și nici nu cred că mai suntem atât de pudici încât să nu facem față unor expresii triviale traduse corect.
Subtitrarea a ratat multe dintre finețurile vulgare ale replicilor și, pentru cine nu cunoaște engleza, o să pară că personajele vorbesc academic, deși înjurăturile sunt la ordinea zilei.
Doar denumirea unei mănăstiri a demonstrat curaj din partea persoanei care a tradus filmul, atunci a surprins subînțelesul obscen al unui cuvânt. În rest, subtitrarea e prea cuminte.
Eu am plecat de aici, pentru că am fost angajat să particip la turnarea a opt autostrăzi autohtone, numai bune pentru niște urmăriri palpitante.
(4 / 5)
Trailer
