Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 1991
Când am aflat că Mediterraneo este un alt film despre Al Doilea Război Mondial, am cam strâmbat din nas.
Dar producția italiană mi-a dat un bobârnac sănătos.
🎬 Mediterraneo – Premisă 📖
Un grup de soldați italieni e trimis să ocupe o insulă grecească izolată.
Misiunea sună, pe hârtie, eroică: se presupune că trebuie să apere strategia armatei italiene și să înfrunte pericole. Doar că realitatea arată complet diferit.
Insula e aproape pustie, războiul e la sute de kilometri distanță și tot ce rămâne de făcut e să… trăiască.
Soldații descoperă comunitatea locală, câteva femei care nu dau doi bani pe război, ritmul leneș al mării și frumusețea vieții fără ordine militare.
Încet, încet, își dau seama că au mai multe în comun cu pescarii greci decât cu generalii italieni care i-au trimis acolo.
Din „eroi” devin niște oameni care beau vin, fac dragoste, joacă fotbal și își dau seama că absurditatea războiului nu are ce căuta într-un loc care pare scos din timp.
💭 Mediterraneo – Comentariu 🍿
Nu mă așteptam să râd atât de mult la acest film. Este departe de gravitatea și atmosfera sumbră care planează deasupra unei producții care abordează subiectul războiului.
De fapt, nici nu e un film de război în adevăratul sens al cuvântului. E, mai degrabă, o glumă dulce-amară pe seama ideii de război, o farsă în care oamenii trimiși să cucerească teritorii ajung să cucerească, de fapt, un șezlong la soare și o farfurie de mâncare bună.
Urmărind Mediterraneo, gândul mi-a zburat automat la cărțile lui Sven Hassel, pentru că personajele sunt la fel de mucalite și puse pe șotii.
Regizorul ne arată un pluton de italieni care, în loc să devină eroi de manual, se transformă într-un fel de turiști pierduți.
Îi vezi la început cum se străduiesc să mimeze disciplina, să se ia prea în serios cu puștile în mâini, dar până și insula râde de ei. Ce rost are să păzești un sat unde nici caprele nu se sinchisesc de „războiul mondial”?
😏 Ironia poveștii
Aici e ironia frumoasă: oamenii ăștia, care ar fi trebuit să moară pentru patrie, ajung să trăiască pentru ei.
E ceva foarte italian în toată povestea: acel amestec de lene, farmec și supraviețuire prin micile plăceri.
Nu e nevoie să strigi „pace, nu război”, filmul îți arată simplu: pacea înseamnă să mănânci, să râzi, să te îndrăgostești și să uiți de ordinele absurde ale unui general care habar n-are unde ești.
🌅 Grecia – personaj principal
Peisajul face jumătate din treabă. Grecia e filmată ca un paradis suspendat în timp, cu marea albastră, cu lumina aia care îți injectează siestă direct în sânge.
Practic, insula îi adoptă. Și e fascinant cum fiecare soldat se dezbracă de rolul militar și devine altceva: un îndrăgostit, un prieten, un simplu om.
Nu mai sunt soldați italieni, ci doar niște oameni care s-au întâmplat să rămână blocați într-un loc unde războiul nu are ce căuta.
📻 Izolarea totală
La această transformare contribuie și izolarea lor completă, neavând un radio funcțional, nu primesc nicio veste de pe continent, așa că sunt rupți complet de lume.
Sigur că ritmul e lent și ai impresia că nu se întâmplă nimic. Dar în acel „nimic” e viața însăși.
Mediterraneo ne spune, fără s-o facă pe predicatorul, că victoria nu e să cucerești insule, ci să găsești un colț de lume unde să fii fericit.
😂 Umor amar
Și chiar dacă filmul are umor, nu e o comedie prostească, ci una amară, conștientă că războiul continuă în altă parte.
Doar că, pentru câteva personaje, conflagrația mondială a dispărut ca un zgomot de fond care se pierde în valuri.
Umorul este reușit, personajele se comportă total diferit față de un soldat.
Nu au disciplină, sunt hăbăuci, amețiți, cu ochii după programul de mers la prostituata satului, trag în găini, se joacă de-a măgarul și alte asemenea îndeletniciri plăcute.
⚔️ Umbra războiului
Sentimentul pe care-l naște vizionarea peliculei este ciudat. Râzi, pentru că n-ai cum să rămâi rigid la pățaniile soldaților, dar știi că, totuși, îi paște pericolul unei invazii.
Amenințarea războiului este prezentă, iminentă, chiar dacă nu vedem batalioane de nemți sau crucișătoare pregătite de atac.
🎖️ Oscarul surpriză
Într-adevăr, pare un film mic pentru un premiu atât de mare. Nu are anvergura unei realizări artistice care să spere la Oscar.
Poate tocmai aici e șmecheria: în loc să vorbească despre strategii și bătălii, Mediterraneo vorbește despre lucrurile care contează de fapt.
De ce să ne luptăm ca proștii și să ne omorâm unii pe alții la ordinul umflaților care stau la căldurică? Nu mai bine ne bucurăm de viața asta frumoasă, care și așa e scurtă?
Și poate că americanii au înțeles, măcar pentru un moment, că nu toate poveștile despre Al Doilea Război Mondial trebuie să arate ca Saving Private Ryan.
Sigur, capodopera lui Steven Spielberg avea să apară abia mai târziu, dar ați priceput ideea.
Unele pot arăta ca o vacanță ratată care, de fapt, e cea mai mare șansă la viață.
🏆 Mediterraneo – Verdict 👍 sau 👎?
Nu vă lăsați păcăliți de tonul ilar al filmului, Mediterraneo e mai mult decât o comedie italiană cu soldați rătăciți.
E o mică fabulă cinematografică despre inutilitatea războiului și despre felul în care oamenii simpli pot găsi, în cele mai neașteptate locuri, un colț de paradis.
Nu e un film care îți schimbă viața prin mari revelații, dar te lasă cu o liniște ciudată, cu senzația că poate cel mai mare curaj nu e să lupți, ci să spui „nu intru în jocul ăsta stupid”.
Da, are un ritm lent, poate părea prea idilic pe alocuri, dar tocmai asta îl face să fie diferit, cu farmec propriu.
Sintetizând, pot spune despre Mediterraneo că este un film despre cum victoria nu se măsoară în teritorii cucerite, ci în clipe trăite.
Așa că mă voi relaxa și eu la soare și voi degusta opt măsline delicioase.
(4 / 5)
Trailer
