Related Articles
Am băgat la ghiozdănel și Jacob`s ladder, nici nu mai este cazul să vă scriu că pe cel din 1990, cu Tim Robbins, nu m-a interesat remake-ul din 2019 jucat de nimeni în drum, făcut doar să fie un negru în rol principal.
Jacob Singer (Tim Robbins) este un veteran al războiului din Vietnam care încearcă să se readapteze la o viață în care nu trebuie să doarmă câte 15 secunde pe noapte, să nu aibă lipită de mână mitralieră și să nu se întrebe dacă râmele ce se târăsc prin noroi sunt sau nu mațele lui.
Lucrurile par a reveni la normal, și-a tras o slujbă de poștaș, are și o gagică mișto, ce stă mai mult cu mameloanele pe afară, Jezzie (Elizabeth Pena), dar are și doi copilași drăguți proveniți dintr-o căsnicie ratată.
Sper că ați văzut cuvântul important din fraza anterioară, anume par, pentru că Jacob începe să aibă coșmaruri groaznice, să sufere de tulburări disociative, are episoade traumatizante în care nu mai poate face distincție între realitate și ficțiune, începe să vadă monștri peste tot și inventează un complot guvernamental, fiind adânc pătruns de un sentiment distructiv de paranoia.
Disperat să afle adevărul despre ceea ce suferă, Jacob pornește într-o investigație amatoricească, neștiind pe cine să mai creadă și, mai ales, ce să mai creadă despre starea lui.
Jacob`s ladder nu este chiar un film de groază în adevăratul sens al cuvântului, nu aleargă nimeni cu drujba după hălci de carne apetisante, nu avem monștri cancerigeni de dimensiuni colosale care vor să halească niște Adami și câteva Eve, în schimb avem parte de un antagonist cu mult mai înfiorător decât orice tâmpit mascat ce târâie după el o macetă ascuțită sau orice extraterestru care vrea să-ți sugă creierii, și anume mintea umană, propriul nostru creier care debordează de modalități terifiante de a-și bate joc de tine.
Filmul este profund psihologic, cred că dacă erau la o șuetă Sigmund Freud, Ivan Pavlov și Carl Jung după ce au văzut filmul, ar fi conchis la unison: La dracu, ce sofisticat este Jacob`s ladder.
La fel ca Jacob, și tu ca spectator ești în permanență confuz pentru că nu știi ce să crezi despre poveste, ori Jacob are nevoie de o vizită la Mathaus să-și cumpere țigle, pentru că este cu mintea țăndări și își imaginează că se află într-un veritabil iad, ori altceva, la fel de sinistru, dă târcoale personajului pentru care nu simți decât milă și compasiune, pentru că îl vezi că se zvârcolește necontenit, chinuit fiind de imagini groaznice. Oare demonii trecutului, sub forma sindromului PTSD, nu îi dau deloc pace sau chiar s-au rupt lanțurile demonice ale dedesubtului terestru și iadul s-a revărsat pe Pământ?
Jacob`s ladder este înspăimântător pentru că-ți ridică semne de întrebare cu privire la propria ta sănătate mintală, ești în aceeași oală cu Jacob, nu poți distinge între ficțiune și real, dovadă a fragilității fabricii de celule cenușii ce ne zace în căpșor.
Și pe cât de ambiguu și de confuz pare, dacă ești atent, cu adevărat atent, îți vei da seama cât de simplă este povestea pentru că, mai mereu, sub cele mai alambicate și complicate lucruri zace ceva extrem de banal și ușor de înțeles.
Nu pot da alte detalii pentru că unu la mână, chiar n-aș ști ce să scriu despre el astfel încât să par inteligibil, și doi la mână, impactul avut de film va fi cu atât mai mare cu cât veți intra mai neștiutori în miezul poveștii.
Cu siguranță însă veți fi bulversați, mai ales de partea finală, cel puțin mie mi-a născut niște idei oribile care nu au avut treabă cu filmul, dar care m-au făcut să caut numărul unui psiholog.
Filmul te injectează cu o teroare intrinsecă tulburătoare mai înfricoșătoare decât hoarde de lighioane lihnite.
Și pe lângă toată incertitudinea mohorâtă și deznădăjduitoare în care se scaldă personajul, avem și câteva scene, mai mult niște străfulgerări scurte, care pot genera icnete de groază pentru că prezintă atât o realitate brutală, viscerală, cât și o imaginație bolnavă, un uter propice pentru monștri plăsmuiți.
Am simțit și o tentă religioasă pe parcursul filmului, dar nu pot spune că i-am priceput pe deplin rostul, scenariul fiind prea dens pentru a fi savurat dintr-o singură vizionare, dar natura producției te face să nu mai vrei să o revezi.
Tim Robbins (The Shawshank redemption) face unul din cele mai bune roluri ale sale, interpretând un singur personaj, dar cu multiple comportamente, în funcție de halucinația (sau realitatea) în care se află. Cu surprindere i-am descoperit pe Jason Alexander (George din Seinfeld) și pe Ving Rhames (Pulp fiction, Rogue nation, Fallout). Plus încă un actor, necunoscut pe acea vreme, dar nu îi divulg numele.
Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost explicația servită ca la prostălăi, după ce tot filmul m-a hrănit cu fărâme de informații folosind lingurița de bebe, să mă lase să mă prind singur, la final pare că scenaristul a obosit cu subtilitățile și mi-a borât în câteva minute toată șmecheria filmului.
Nu-mi place că am rămas singur acasă, cine știe ce încep să-mi imaginez, că oricum filmul este pasibil să-ți dea dureri (bune) de cap, așa că o iau ușurel să-mi vizitez vreo 9 amici, aceasta fiind și nota pentru Jacob`s ladder, unul dintre cele mai bune filme horror-psihologice care intră într-o categorie aparte denumită „rubber reality‟, fiind considerat una din plăcile turnante pentru acest gen.
(4,5 / 5)
