Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 1971
Oscarul merge tot în Italia și în 1971 la Il giardino dei Finzi-Contini după ce cu un an în urmă l-a înhățat Indagine su un cittadino al di sopra di ogni sospetto.
Este al patrulea film regizat de Vittorio De Sica care primește acest premiu.
🎬 Il giardino dei Finzi-Contini – Premisă 📖
Filmul ne duce în trecut, cu puțin înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, în localitatea italiană Ferrara.
Aici dăm peste familia Finzi-Contini, proprietara unui domeniu vast, inclusiv un teren de tenis.
Tinerii Micòl (Dominique Sanda) și Alberto (Helmut Berger) își petrec timpul alături de prietenii lor în grădina impresionantă a vilei familiale, dând cu rachetele în mingi sau discutând vrute și nevrute.
În acest timp, dincolo de acest rai izolat, dincolo de zidurile protectoare, societatea italiană devine din ce în ce mai ostilă față de cei care poartă Steaua lui David.
Un anume mustăcios austriac căpăta tot mai multă notorietate, iar ideologia lui ariană scinda lumea.
Lui Giorgio (Lino Capolicchio), un tânăr evreu din clasa mijlocie, nu prea îi păsa de asta, el era profund îndrăgostit de Micòl, dar ea îl tot refuză.
💭 Il giardino dei Finzi-Contini – Comentariu 🍿
Povestea, adaptată după romanul omonim scris de Giorgio Bassani, este una importantă având în vedere subiectul abordat, acela al asupririi evreilor din cauza epurării etnice puse la cale de Hitler.
Dar asta nu înseamnă automat că este și un film bun, mie mi s-a părut extrem de plictisitor pentru că nu se petrece mai nimic interesant.
Ritmul este lent, chiar aproape static, și se bazează prea mult pe discuții filozofice avute pe seama diferențelor dintre nazism și fascism.
Deși durează doar 94 de minute, am avut impresia că a ținut dublu și credeam că nu se mai termină.
Intenția este una lăudabilă, aceea de a reflecta izolarea treptată a aristocrației evreiești din Ferrara și, prin extindere, a întregului popor evreu asuprit.
Din păcate, execuția destul de neinspirată naște un film care pare să stagneze, lipsit de tensiune dramatică.
Știam ce urmează să se întâmple cu purtătorii de kipa și asta ar fi trebuit să-mi rupă inima în două, dar dacă este să fiu onest, ceva mi s-a rupt de personaje, dar nu inima.
Membrii familiei Finzi-Contini sunt portretizați într-un mod distant, iar asta a îngreunat apropierea emoțională, nu m-am putut conecta cu ei, empatia mea față de soarta lor a tins spre zero.
M-am uitat la film mai mult în lehamite pentru că nu-mi trezea vreun sentiment anume, nici milă, nici durere, nici tristețe, nimic, sufletu-mi era înghețat ca-ntr-o zi rece de iarnă în Bucureștiul lipsit de căldură.
Asta și poate pentru că am văzut recent alte pelicule câștigătoare de Oscar ce au tratat un subiect asemănător și care au avut un alt impact asupra mea, precum Obchod na korze.
Mi s-a părut că este un pic superficial în abordare, se concentrează mai mult pe nostalgia perioadei premergătoare Holocaustului în loc să purceadă la o analiză profundă a contextului social și politic.
Chiar să privesc 10 minute oameni plimbându-se cu bicicleta, 5 minute salutându-se și alte 15 minute jucând tenis nu prea este în regulă, mai ales într-un film destul de scurt.
Nu înțeleg de ce nu a existat un curaj real în a ataca frontal realitățile dure ale vremii, iar cumințenia narativă a subminat, astfel, mesajul antitotalitar pe care filmul încearcă să-l transmită.
Într-adevăr, există o subtilitate artistică în construirea finalului, care este cutremurător, dar este unul pe care îl știam și, ca atare, nu a reușit să mă impresioneze.
Nu că diminuez importanța tragică a Holocaustului, departe de mine acest gând, doar că filmul este destul de fad și nu reușește să picteze în tușe groaznice calvarul ce va urma.
Nu-i de ajutor nici modul ambiguu și nedezvoltat în care sunt prezentate relațiile interpersonale din film, doar două nume am reținut, și asta pentru că sunt rostite des, dar nici de ele nu prea mi-a păsat.
🏆 Il giardino dei Finzi-Contini – Verdict 👍 sau 👎?
Tema luată în colimator de film este mortal de serioasă și se referă la unul dintre cele mai întunecate momente din istoria recentă a umanității, dar produsul final este nesatisfăcător.
Estetic, se prezintă foarte bine, există un contrast puternic între frumusețea din interior (izolarea de haos) și urâțenia din exterior reprezentată de tumultul societății.
La adăpost era liniște și pace, mai o șuetă, mai un tenis, mai o hârjoneală, dar afară era dezastru, începuse vânătoarea de evrei pe sistemul broaștei fierte la foc mic.
Azi dispare un drept, mâine cade un privilegiu și tot așa până se ajunge la gazarea în masă.
Însă, pur și simplu, nu mi-a plăcut deloc acest film, povestea familiei este prea fadă pentru a mă sensibiliza, singura vietate de care mi-a păsat pe parcursul peliculei a fost Jor.
Și el era un câine ce are o semnificație aparte, cei patru dinți rămași în gură simbolizând loialitatea până la moarte într-o lume în care îți vindeai și vecinul pentru a-ți salva pielea.
Hai că dacă am început să găsesc interpretări filozofice în prezența unui câine într-un film este clar că o iau razna pe câmpii.
O fi câștigător de Oscar, o avea o temă devastatoare și o importanță capitală, dar nu m-am împăcat neam cu filmul, dintre cele patru regizate de Vittorio De Sica și laureate cu statueta aurie, acesta este singurul care nu trece clasa în catalogul meu.
Concluzia? Mai mult de 4 rachete de tenis nu pot să-i racordez.
(2 / 5)
