Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Godzilla vs. Mothra este plasat la jumătatea erei Heisei și a aterizat pe ecranele japoneze în 1992.
🎬 Godzilla vs. Mothra – Premisă 📖
Bă, nene, planeta e nervoasă din cale afară. Oamenii sapă, forează, testează și mută continente din pix. Nimic nou sub soare, nu?
Așa că natura răspunde cum știe ea mai bine: cu monștri uriași.
Godzilla se trezește din nou supărat pe toată lumea, Mothra apare ca divinitate cu mesaje ecologice, iar varianta ei gotică, depresivă și violentă, Battra, vine din trecut ca să ne amintească faptul că omenirea greșește ciclic.
Niponii ce să facă și ei? Construiesc niște arme anti-Godzilla, pun la cale niște proiecte dubioase și, desigur, negociază cu niște zâne minuscule care vorbesc mai articulat decât jumătate din politicienii planetei.
Așa că hai să-i dăm bătaie.
💭 Godzilla vs. Mothra – Comentariu 🍿
Producția de față e un kaiju movie Heisei până-n măduva costumului de latex, cu toate calitățile și toate ticurile aferente. Și tocmai de aici începe problema… dar și farmecul.
🦖 Godzilla – mai mult nerv decât personalitate
În perioada Heisei, Godzilla nu mai e animalul ambiguu din anii ’50–’60. Nu mai e metaforă pură, nu mai e traumă colectivă.
E un zeu furios, cu mers greu, cu privire fixă și cu un program zilnic foarte clar: distrugere, pauză, distrugere.
Problema e că, în filmul ăsta, Godzilla e mai degrabă o forță mecanică decât un personaj. Apare, face ravagii, se bate, pleacă.
E impresionant vizual, păstrând anumite proporții, dar destul de gol emoțional. Nu-l mai urăști, nu-l mai înțelegi, nu-l mai compătimești. Doar îl aștepți să intre în cadru ca să înceapă circul.
🦋 Mothra & Battra – eco versus apocalipsă
Aici filmul devine interesant și incoerent în același timp. Mothra rămâne simbolul clasic: protecție, echilibru, armonie, mesaj frumos, muzică emoționantă.
Battra, în schimb, e varianta mai brută, care nu are timp de stat la taclale și integrare ritualică în absolut.
Acest monstru nou este o idee excelentă, dar doar în teorie. Din păcate, execuția e grăbită.
Battra e introdus ca o amenințare colosală, dar nu apucă să devină cu adevărat memorabil. E mai mult un concept bun alergat pe repede înainte.
🌍 Mesaj ecologist cu megafonul
Aici m-a terminat cu zile și cu nopți. Filmul urlă: „Oamenii distrug planeta!” și o face fără subtilitate, fără pauză, fără respirație.
Am înțeles mesajul din primele 15 minute, pentru că nu-i mare filozofie, dar este repetat obsesiv până la final.
Nu e greșit ce spune, dar modul e de tipul profesorului care bate cu rigla în catedră până elevii adorm.
În comparație cu alte filme Heisei, aici discursul e mai puțin integrat organic în poveste și mai mult lipit cu bandă adezivă între scenele de distrugere.
🧍♂️ Oamenii – decor cu replici
Personajele umane sunt, ca de obicei, partea cea mai slabă.
Aventurierul de tip Indiana Jones, tipa curajoasă, corporatistul lacom, toți bifează niște roluri, spun niște replici și dispar elegant din memorie.
Nicio evoluție emoțională reală, nicio dilemă care să conteze cu adevărat. Sunt acolo ca să explice ce vedem deja pe ecran.
Să nu mai zic că armata e bătută în cap, pentru că tactica folosită este aceeași care a dat chix în precedentele 18 filme: rachete, bombe, tancuri, toate inutile.
Cine repetă același lucru sperând la rezultate diferite este… vă las pe voi să completați.
💥 Spectacolul – bun, dar repetitiv
Bătăliile sunt solide pentru standardele anului ’92. Miniaturile sunt lucrate cu grijă, exploziile sunt satisfăcătoare, iar confruntările au greutate fizică.
Sunt în continuare uimit cum reușesc japonezii să creeze asemenea scene ce par grandioase, deși este vorba doar de niște cutii de chibrituri supradimensionate și călcate în picioare de un nene în costum de cauciuc.
Dar filmul cade într-o capcană clasică: aceleași distrugeri, aceleași cadre, aceeași dinamică. După o oră, începi să simți oboseala. Nu pentru că e prost făcut, ci pentru că nu mai aduce nimic nou.
Pe mine m-a stresat la culme aspectul vizual al Mothrei în forma ei de larvă. Arată ca o Kardashian după 20 de operații estetice, adică plină de plastic.
Aș putea spune chiar că are aspectul unui intestin gros prolapsat, dar nu vreau să vă scârbesc. Ups, tocmai am făcut-o.
Lucrurile se schimbă când ajunge la maturitate, atunci se prezintă ca o carpetă zburătoare cu Răpirea din Serai. Măcar atât, nu?
🎭 Tonul – prea serios pentru cât de absurd e
Aici apare ruptura majoră. Filmul vrea să fie solemn, mitologic, grav. Dar are zâne de 10 cm, molii gigantice și o șopârlă radioactivă care suflă raze albastre.
În loc să îmbrățișeze complet absurdul sau să-l echilibreze cu ironie, filmul rămâne blocat între două stări. Și asta îl trage în jos.
🏆 Godzilla vs. Mothra – Verdict 👍 sau 👎
Filmul se plasează undeva la mijloc. Nu este prost, dar e obositor prin seriozitatea lui rigidă.
Are idei bune, un mesaj clar, monștri interesanți și un context Heisei solid, însă le amestecă într-un mod dezechilibrat.
Godzilla e prea impersonal, Battra e subdezvoltat, oamenii sunt plictisitori, iar mesajul ecologist e livrat cu toporul.
Hai să vă dau și marea veste. Scenariul are și o răsturnare surprinzătoare de situație picată din cer, pe care n-o anticipam. Dacă vreți s-o aflați, urmăriți filmul.
Trailer
