Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Everybody Loves Touda! Oare așa să fie? Chiar toată lumea s-o iubească pe Touda?
🎬 Everybody Loves Touda – Premisă 📖
O tânără mamă, Touda (Nisrin Erradi), dintr-un colț uitat al Marocului, visează la mai mult decât zilele care se scurg între muncă, prejudecăți și priviri piezișe.
Nu vrea doar să supraviețuiască, ci să cânte. Să devină sheikha, voce respectată pe scenele din Casablanca, unde poate să-și clădească o viață pentru ea și pentru fiul ei.
Dar mai e mult până departe. Are o situație materială precară, un fiu cu nevoi speciale și o comunitate care ar vrea ca ea să facă mai mult decât să cânte, dacă știți unde bat.
Totuși, își adună fărâmele de curaj, își strânge speranțele și pornește la drum.
Dar în loc să descopere lapte și miere, se lovește de zidurile mentalităților învechite, de bărbații care văd în ea doar o scandalagioaică și de o societate care îți vinde libertatea ca pe un lux.
Muzica devine refugiu și armă, dar și testul suprem: poate o voce să străpungă prejudecățile unui întreg sistem?
💭 Everybody Loves Touda – Comentariu 🍿
🎤 Erradi salvează ce se poate salva
Fără Nisrin Erradi în rolul principal, filmul ăsta s-ar fi scufundat definitiv.
Ea e motorul, vocea și carisma. Când cântă, simți că Touda există cu adevărat, că e mai mult decât o marionetă creată de scenariu.
Actrița s-a antrenat cu sheikhate reale, a repetat, a studiat, a trăit rolul. Și asta se vede. Când ea ridică vocea, pelicula se trezește din letargie.
Din păcate, nu poate să tragă tot filmul după ea. Restul personajelor sunt piese de decor: bărbați reduși la rolul de opresori standard, prieteni de conjunctură, rude schițate superficial și un fiu care există mai mult ca simbol decât ca individ.
E ca și cum scenariul ar fi fost scris cu șablonul în mână.
⚖️ Două piste care se canibalizează
Scenariul încearcă să facă două lucruri: să spună povestea intimă a unei mame singure și, în același timp, să fie un manifest social despre statutul femeilor.
În loc să se completeze, cele două planuri se calcă pe picioare. Drama personală e redusă la clișee: conflict rapid, lacrimi, revoltă, moment de curaj.
Comentariul social e desenat în tușe grosiere: bărbați răi, societate opresivă, muzica drept eliberare.
Da, mesajul e just, dar filmul nu-l transformă în carne și sânge. Îți arată hiba, dar nu te face să o simți visceral.
Și asta e o crimă pentru un film care pretinde că vorbește despre libertate, artă și supraviețuire.
Putea să aibă un impact colosal, dar pelicula mi s-a părut destul de superficială. S-a bazat mai mult pe ideea din spatele poveștii, fără să fie dezvoltată corespunzător.
Pentru a vă da seama de subțirimea filmului, plecarea protagonistei la Casablanca, parte vitală a premisei, intervine după o oră.
Teoretic, tot ce se întâmplă în acea secțiune ar fi trebuit să se petreacă în primele 20–30 de minute.
Până atunci am asistat la scene repetitive, mai ceva decât un refren de manea, care ne arătau cum este tratată Touda ca pe o bucată de carne și cum bărbații doreau ca ea să presteze nu doar cu gura.
🌆 Casablanca, carte poștală de lux
Ce-i drept, filmul are farmecul lui datorită plasării acțiunii în Maroc. Imaginea arată impecabil: culori calde, străzi frumos luminate, compoziții elegante.
Buba? Totul e prea lustruit. Casablanca apare ca un fel de city break artistic, nu ca un spațiu plin de contradicții.
Ai impresia că regizorul filmează cu gândul: „Să iasă frumos în broșura festivalului”. Și iese.
Numai că dramele personajelor se dizolvă în estetica asta de reclamă la agenție de turism.
În loc să simți mizeria, presiunea, transpirația unei femei care se zbate într-o lume conservatoare, simți parfumul de Cannes: totul arată exotic și prezentabil, de parcă ar vrea să impresioneze mai degrabă turiștii decât cinefilii.
🎭 Festival-friendly până la saturație
Filmul este o momeală de festival. Bifează temele clasice: feminism, tradiție vs. modernitate, suferință personală.
Bifează imaginea exotică. Bifează și discursul social. Dar toate rămân la nivel de teză.
În mod cert, există câteva momente bune, dar restul e doar decor de festival. Pe scurt: este un film care cere respect, dar nu oferă emoție.
🏆 Everybody Loves Touda – Verdict 👍 sau 👎
Titlul este dublu ironic. În film, toată lumea o iubește pe Touda, dar nu doar pentru vocea ei.
În realitate, toată lumea o iubește pe Touda, dar la nivel de intenție, de simbol, de afiș.
De fapt, nimeni n-o iubește cu adevărat pe Touda.
Este o producție care arată bine pe CV-ul unui festival. Are o actriță principală care merită toată atenția, câteva momente muzicale memorabile și o imagine impecabilă.
Dar ca dramă, e standard. Ca film de cinema, e mai degrabă decent decât puternic.
Nu e de dat afară din sală, dar nici nu te lasă cu ceva de dus acasă, în afară de farmecul unei culturi considerate încă exotică.
Și asta e, de fapt, cea mai mare problemă: nu te deranjează, nu te zguduie, nu te marchează.
Este lăudabil prin mesaj, dar pe mine m-a lăsat rece. Măcar dacă mi-ar fi stors o lacrimă, și tot era ceva.
Nu pot să făuresc mai mult de șase tamburine, să aibă Touda cu ce să țină ritmul.
(3 / 5)
Trailer
