Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 1979
Die Blechtrommel este o coproducție Germania de Vest – Franța – Polonia care face Préparez vos mouchoirs să pară joacă pentru copii.
🎬 Die Blechtrommel – Premisă 📖
În prim-plan îl avem pe puștanul Oskar Matzerath (David Bennent) care, la vârsta de trei ani, decide să nu mai crească.
Ceea ce vede în jurul lui, felul infect în care adulții se comportă, îl determină să rămână la stadiul de copil.
Zis și făcut. Ca prin magie, Oskar rămâne captiv într-un trup minuscul, dar să nu ne lăsăm păcăliți de înfățișarea lui.
Are o minte precoce și o privire de adult încruntat, de-ți vine să-ți regreți și păcatele din pântecul mamei.
El încearcă să-și vadă de viață și să navigheze printre ororile unei Germanii naziste care capătă un glas din ce în ce mai puternic, care culminează cu declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial.
💭 Die Blechtrommel – Comentariu 🍿
Ideea filmului nu era nouă, dar puternică. Simbolismul e acolo, asta nu poate fi negat. Ba chiar aș putea spune că întreaga peliculă este un uriaș simbol.
Numai că Volker Schlöndorff, regizorul, alege să exprime „răzvrătirea” nu doar prin gesturi politice sau satiră grotescă, ci și printr-o serie de scene care frizează… abuzul.
😡 Când metafora se transformă în abuz
Ori sunt eu prea sensibil, ori cinematografia europeană era setată, pe atunci, pe zicala: „Pedofilim, Măria ta? Pedofiliți, oștenii mei”.
Filmul alunecă într-o zonă extrem de problematică atunci când Oskar, care în poveste are 11-12 ani (și este interpretat de un copil de aceeași vârstă), este implicat în ipostaze sexuale explicite cu femei adulte.
Și, atenție, arată de 5-6 ani, pentru că actorul – ales special – suferea de nanism parțial.
Nu că la 11-12 ani ar fi fost în regulă, dar aspectul fizic al lui Oskar crește și mai mult gradul de dezgust.
Îmi pare rău, oricât de artistic te crezi, NU AI cum să pui pe ecran asemenea secvențe care n-au nimic ambiguu în ele, nu-s metafore profunde sau alegorii tulburătoare.
Ai un copil care-și bagă botu’-n savarină, iar festivalurile cu ștaif au dat buluc să îngroape filmul în premii. Nu există justificare artistică, așa ceva ar fi trebuit să fie caz de pușcărie.
În loc de alegorie, devine exploatare. În loc de subtext, devine fetiș. Și asta afectează tot filmul.
🧠 Un simbol cu două tăișuri
Oricât de profund ar fi mesajul politic sau oricât de traumatizantă ar fi drama istorică, alegerea de a introduce un copil în asemenea contexte șterge cu buretele orice urmă de intenție nobilă.
Vorbim aici despre ecranizarea romanului celebru semnat de Günter Grass, o ecranizare care ar fi trebuit să fie o satiră acidă despre copilărie într-o lume bolnavă, o frescă absurdă despre nașterea fascismului și colapsul inocenței.
Într-adevăr, în mare parte, filmul își îndeplinește această misiune.
Oskar și toba lui reprezintă inocența într-o societate coruptă, felul în care cel mic se agață de acea jucărie reprezintă refuzul de a fi pervertit de maturitatea care strică „lutul primordial”.
Din păcate, vine cealaltă parte. Cea care face ca disconfortul să nu mai fie intelectual, ci visceral.
🥁 Simbolism tulburător într-o lume bolnavă
Pelicula este un basm suprarealist în care eroul trebuie să înfrunte fel și fel de balauri, de la unii ideologici până la unii cu chip uman.
Și alege să o facă bătând non-stop în toba care scoate niște sunete puternice, capabile chiar de a deraia un ditamai marșul nazist de la traiectoria lui bine stabilită.
Fiecare capitol din viața țâncului poate fi interpretat în fel și chip, metaforele fiind la tot pasul, așa că, din acest punct de vedere, Die Blechtrommel poate fi lăudat fără probleme.
Chiar faptul că Oskar rămânea la fel, în timp ce în jurul lui moartea își cerea și lua cu forța tributul, te pune pe gânduri și te face să analizezi cadrele ca la o disertație filozofică.
🎥 Realizare artistică vs. moralitate
Dincolo de controversă, filmul rămâne, incontestabil, o reușită tehnică și artistică.
Imaginea este, pe alocuri, una abstractă, muzica este apăsătoare, iar interpretarea lui David Bennent este și ea bântuitoare. Unde trebuie să elogiez, o fac, nu mă ascund sub fusta mamei.
Toate acestea contribuie la crearea unui univers cinematografic unic, macabru și fascinant. Până la un punct.
❌ Un disconfort care nu vine din artă, ci din decizii
Nu știu cum au perceput cei în măsură, experții în filme, la vremea respectivă acele momente, dar nu pot să ignor faptul că acum sunt extrem de deranjante.
Pentru mine, disconfortul nu a fost cauzat de ororile războiului sau de absurdul lumii adulte, despre care nici nu am apucat să comentez, ci de modul în care filmul folosește un copil pentru a transmite aceste mesaje.
Oskar e mai degrabă victima unui sistem cinematografic care, în numele artei, a uitat să se întrebe: pentru cine facem asta? Și cu ce costuri?
🏆 Die Blechtrommel – Verdict 👍 sau 👎?
Din ce m-am informat, la vremea respectivă, scenele au fost percepute de unii ca „simbolice”. Cică s-a dorit să se arate cum un copil maturizat forțat într-o lume bolnavă ajunge, la rândul lui, să fie și el sexualizat.
Hai sictir, scuzați limbajul, asta este o justificare jalnică, este evident că granița între metaforă și exploatare a fost clar depășită.
Die Blechtrommel este genul de film care împinge prea mult arta, până se prăbușește în grotesc.
Observ că este lăudat în stânga și în dreapta pentru mesajele transmise și curajul fără perdea, dar nu pot să achiesez la asemenea păreri.
Este un exemplu de cum ambiția artistică poate aluneca în zone etice periculoase. La final, unii zic că au fost martorii unei capodopere, eu consider că este o greșeală ireparabilă.
Și este tare păcat, pentru că, la bază, ardea un foc cerebral care ar fi avut șansa să devină o vâlvătaie uriașă dacă nu ar fi fost această abordare halucinantă, care nu e departe de pornografia infantilă.
A fost chiar retras din circulație și interzis temporar în statul american Oklahoma, unde autoritățile au considerat că unele secvențe ale filmului se încadrau în această sferă.
Apoi, instanțele au decis ulterior că filmul este „protejabil”, sanchi, ca expresie artistică, că scenele incriminate nu ar fi indecente.
Bine, Roman Polanski ar fi, probabil, de acord, dar oamenii sănătoși la cap ar fi total împotriva unei asemenea afirmații.
Sau poate nu am înțeles eu simbolismul actului sexual dintre un copil și un adult.
O să-i ofer patru pungulițe cu zahăr, fără scuipat, doar pentru că a pornit de la un concept excelent, dar s-a rătăcit prin meandrele sexualității șocante.
(2 / 5)
Trailer
