Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Încă nu am văzut vreun episod din anime, dar cu Demon Slayer: Infinity Castle am ajuns la patru lungmetraje din acest univers.
Ca idee, primul film, Demon Slayer: Mugen Train a fost pe locul 1 în topul preferatelor mele din 2020.
🎬 Demon Slayer: Infinity Castle – Premisă
După bătăliile care au slăbit rândurile Demon Slayer Corps, eroii se trezesc atrași în Infinity Castle, fortăreața supremă a lui Muzan Kibutsuji, conducătorul absolut al demonilor.
Nu e un loc obișnuit, ci un labirint viu, care se mișcă, se răsucește și separă luptătorii între ei. Fiecare coridor ascunde capcane, fiecare scară pare să ducă spre nicăieri, iar demonii de rang înalt se adună aici pentru a-și proteja stăpânul.
Castelul se răsucește, îi separă pe protagoniști, îi aruncă în încăperi fără ieșire și le scoate în față cei mai puternici adversari pe care i-au întâlnit vreodată.
Tanjiro, Nezuko, Zenitsu și Inosuke sunt prinși în această arhitectură imposibilă, fiecare forțat să lupte pe cont propriu, în timp ce spadasinii Hashira caută să mențină un echilibru.
💭 Demon Slayer: Infinity Castle – Comentariu 🍿
Filmul începe abrupt, fără introduceri lungi: confruntările se succed una după alta, fiecare mai explozivă decât cea precedentă.
Pentru o bună bucată de timp, povestea pare să rămână în umbră, sacrificată pentru spectacol. Dar, odată ce eroii înaintează în castel, tonul se schimbă.
Printre explozii și sânge apare și o revelație: un antagonist considerat până atunci doar o mașină de ucis primește o identitate, o umanitate pierdută.
⚔️ Un maraton de acțiune
Primele 60-80 de minute sunt un test de rezistență. Filmul e gândit ca o avalanșă vizuală: haos coregrafic, scheme complicate, replici scurte care nu fac decât să anunțe următorul atac.
La început, funcționează impecabil. Animația e fluidă, fiecare secvență pare desprinsă dintr-un tablou în mișcare, iar combinația dintre 2D și CGI e mai fină ca niciodată.
Problema e că, după ce vezi a zecea explozie de culori și a douăzecea „formă respiratorie” cu nume bombastic, începi să simți oboseala.
Nu pentru că ar fi prost făcute, ci pentru că lipsesc consecințele imediate. Confruntările se adună ca nivelurile unui joc video: spectaculoase fiecare în parte, dar lipsite de liant narativ.
Toate se desfășoară după același șablon clasic. Antagonistul se dovedește mai puternic, mătură pe jos cu eroul, oricare ar fi el, devine arogant, se laudă cu reușitele lui.
Apoi ghiciți ce urmează? Cel căzut la pământ, făcut chisăliță, își aduce aminte de o povață de la maestrul său sau are un flashback cu un eveniment din trecut și, astfel, capătă forțe nebănuite care îl aruncă înapoi în ring.
🗣️ Dialoguri ca poezie mecanică
Când personajele vorbesc, nu prea aflăm lucruri noi. Replica tipică e fie o maximă pseudo-filozofică (gen „Lumina renaște în întuneric”), fie o înșiruire de denumiri de scheme care m-au scos din sărite.
Este o meteahnă a acestui univers și nu înțeleg rostul acestui artificiu artistic.
M-au enervat anunțurile de figuri de luptă care nu mă ajutau cu nimic, în mod clar nu știam despre ce este vorba și nici nu aveam cum să le rețin. De fiecare dată erau altele.
În plus, păreau cuvinte alese la întâmplare, care sunau pur și simplu incoerent. Oase Arzânde, Planeta Zburătoare cu O Mie de Roți, Atac prin Ondulație de Picături? Ce mama naibii înseamnă toate astea?
Așadar, sunt termeni care sună cool, dar nu adaugă nimic la firul poveștii. Aceste replici ajung să semene cu incantațiile unei liturghii, repetate până la epuizare.
Preferam ca înfruntările să nu aibă dialog, să mă pot concentra la ele, nu să mă tot uit în jos la subtitrare să citesc cuvinte aranjate aiurea.
Atât cu critica, o singură problemă am cu filmul, dar este una destul de mare.
🔥 Spectacol vizual – frumusețe fără egal
Indiferent de oboseala narativă, e imposibil să nu admiri ceea ce face studioul Ufotable pe partea vizuală.
Infinity Castle e mai mult decât un decor: e o entitate vie. Scările se răsucesc în abis, tavanele se deschid spre ceruri negre, coridoarele se multiplică la nesfârșit. Totul e construit cu un nivel de detaliu uluitor.
Paleta de culori e atent aleasă: uneori domină tonuri reci, metalice, alteori izbucnesc roșu aprins și auriu incandescent.
Contrastele dau impresia că fiecare încleștare se petrece într-o lume proprie, desprinsă dintr-un vis sau un coșmar.
Exagerez când spun că filmul e din punct de vedere vizual o capodoperă? Eu zic că nu.
💧 Emoția ascunsă
Ceea ce salvează filmul din monotonia vizuală a primei părți este schimbarea bruscă de ton din a doua jumătate.
Povestea începe să se facă auzită. Tot ce părea nelegat începe să capete sens.
Un antagonist, până atunci redus la brutalitate și forță oarbă, primește profunzime. Nu intru în detalii pentru a nu strica experiența, dar e momentul în care realizezi că și demonii au avut cândva chipuri, nume și destine.
Această revelație schimbă complet dinamica filmului. Duelurile nu mai sunt simple schimburi de lovituri spectaculoase, ci devin expresii ale unor tragedii personale.
În sfârșit, emoția intră pe scenă, iar ceea ce părea un carusel obositor capătă greutate dramatică.
Și lovește din toate părțile, nu mi-a venit să cred că am vărsat lacrimi de empatie pentru un personaj pe care, cu câteva minute în urmă, îl voiam la fiert în cel mai fierbinte cazan din iad.
Aici a ieșit la suprafață măiestria scenariului și i-am iertat prima parte care m-a sâcâit pentru că era un șir neîntrerupt de ciocniri.
🎶 Muzica – ritual și catharsis
Un alt element care ridică filmul este coloana sonoră. Corurile solemne, percuțiile tribale și pasajele lirice dau impresia că fiecare luptă e o ceremonie.
În prima parte, acompaniază frenezia acțiunii; în a doua, subliniază tragismul și melancolia.
Când se încingea treaba între eroi și monștri, iar muzica devenea tot mai alertă, știai că urmează o confruntare epocală. Și de fiecare dată așa a și fost.
⚖️ Dezechilibrul structural
Problema majoră a filmului rămâne echilibrul. Prima jumătate e un șir neîntrerupt de schimburi de lovituri, care impresionează, dar obosesc.
A doua jumătate aduce povestea, emoția și revelațiile care dau sens întregii experiențe.
Rezultatul e un film care fascinează și frustrează în egală măsură. E ca un concert rock care durează prea mult, urmat de o arie de operă ce-ți taie respirația.
✅ De ce funcționează totuși
În ciuda acestui defect, Infinity Castle este un film bun. Și, atenție, eu nu știam, este prima parte dintr-o trilogie. Așa că este evident că bau-bau-ul suprem, Muzan, nu este învins.
Anime-ul toarnă fundația emoțională de care are nevoie trilogia și nici nu vreau să-mi imaginez ce nebunie va fi în următoarele filme.
Însă Infinity Castle cere răbdare, pe mine m-a trecut prin furcile caudine ale iritării, dar m-a și recompensat cu vârf și îndesat.
La final, am rămas cu o imagine puternică: nu există monstru care să nu fi avut, cândva, o umanitate.
Și, ca un avertisment pentru părinți, nu vă aduceți copiii prea mici la această animație.
Vorbește despre religie, despre moarte, despre lipsa raiului, despre descompunerea trupului și despre neantul infinit care ne așteaptă după terminarea vieții. Atacă teme grele care nu sunt potrivite pentru puradei care aplaudă la Bluey.
🏆 Demon Slayer: Infinity Castle – Verdict 👍 sau 👎?
Prima jumătate e ca o demonstrație de forță făcută să-ți arate că Ufotable poate desena până și un manual de arte marțiale fără fir narativ.
A doua jumătate schimbă însă tot: emoția apare, povestea prinde carne, iar un „monstru” primește pentru prima dată chip de om.
Rezultatul? Un film inegal, dar cu momente care merită văzute pe ecran mare.
Nu mi-am pierdut capul după această animație, nu e vârful francizei, pentru mine Mugen Train rămâne de neegalat, dar e piesa fără de care finalul nu ar avea greutate.
Îi reproșez excesul de bătălii, dar nu pot să-i neg frumusețea și forța vizuală.
Sunt nevoit să-mi ascut sabia și să-mi pregătesc insultele filozofice, pentru că urmează să fiu atacat de opt demoni de rang inferior, că nu-s capabil să mă iau la trântă cu cei cu adevărat puternici.
(4 / 5)
Trailer
