Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Explozia este unul dintre puținele filme românești de tip disaster, alături de coproducția Cuibul Salamandrelor.
L-am găsit doar pe YouTube la o calitate îndoielnică.
📖 Premisă
În portul Galați, o navă încărcată cu azotat de amoniu ia foc și devine o bombă plutitoare capabilă să radă orașul de pe hartă.
Timpul curge nemilos, iar fiecare încercare de a opri incendiul pare sortită eșecului.
În frunte cu Gică „Salamandră” Oprișan (Gheorghe Dinică – Filantropica), specialistul lucid și dur, o echipă pestriță de pompieri și voluntari se aruncă în foc și fum pentru a salva situația.
De la distanță, profesorul Luca (Radu Beligan) și Ticu Corbea (Toma Caragiu) încearcă să găsească soluții de urgență, în timp ce primarul nu știe cum să evacueze orașul fără să creeze panică.
Avem și o nuntă deranjată de acest incident, mai ales că muzicantul Tilică (Jean Constantin) lasă deoparte vioara și dă o mână de ajutor, dar și o vorbă de duh.
Dincolo de ordine și lozinci, totul se reduce la o întrebare simplă și apăsătoare: pot oamenii să înfrunte focul înainte ca totul să sară în aer?
💭 Comentariu
Când spui „film-catastrofă” din anii ’70, te gândești la Hollywood: la The Towering Inferno, la Poseidon Adventure, la avioane care cad și la zgârie-nori care ard.
Ce să caute România în povestea asta? Ei bine, Mircea Drăgan, regizor cu apetență pentru spectacole grandioase (Columna), s-a trezit în 1972 cu o poveste cât se poate de reală.
Vasul grec Vrachos, încărcat cu azotat de amoniu, a luat foc în portul Galați și putea transforma orașul într-un crater cât jumătate de Moldova.
Incidentul fusese aplanat în viața reală, dar statul comunist și-a dat seama rapid că de aici se poate scoate și propagandă, și cinema.
Așa a apărut Explozia, unul dintre puținele disaster movies din cinematografia românească.
🔥 Realismul flăcărilor
Filmul e construit după tiparul clasic al genului: există amenințarea clară (vasul care fumegă), există autoritățile mobilizate, există pompieri și marinari care transpiră cu găleata și există comunitatea în pericol.
Diferența e că aici nu vedem americani în costume, ci pompieri în uniformă românească și personaje care mai scapă câte o replică de manual: colectivul decide, colectivul acționează, colectivul învinge.
Dar dincolo de partea asta obligatorie, Drăgan reușește ceva rar: tensiunea e reală, palpabilă, transpirată.
Nu aveam mari așteptări de la film, că doar ce puteau face românii acum mai bine de jumătate de secol în acest subgen care necesită bugete uriașe și tehnologie modernă?
Ei bine, mare surpriză mare, Explozia este un film care nu se face de râs, dacă îl compar cu producții asemănătoare de la Hollywood din acea vreme.
Oamenii nu au fost prea zdraveni la cap, în SUA nu ar fi putut realiza filmul așa cum au făcut-o aici. Ce CGI? Ce miniaturi?
🎥 Filmări riscante
Flăcările nu sunt vopsite pe peliculă și nici artificii aruncate într-o găleată, ci incendii adevărate, alimentate cu combustibil și materiale inflamabile.
Epava vasului grec Vrachos, aceeași care fusese implicată în incidentul real din 1971, a fost adusă în port și folosită ca decor.
Dar nu doar decor static: a fost efectiv reaprinsă și tractată pe Dunăre, chiar prin fața falezei din Galați, cu mii de oameni privind.
Cameramanii și actorii lucrau printre scări metalice topite și punți deformate de incendiul inițial.
În interviuri de epocă, Nicolae Mărgineanu (directorul de imagine) povestea cum vopseaua de pe pereții navei era deja scursă, metalul era contorsionat, iar fiecare pas putea însemna un risc.
Și totuși, filmările s-au făcut acolo, în foc și fum, fără plase de siguranță, fără „green screen”.
Și partea cea mai șocantă? Cascadoriile nu erau executate de profesioniști specializați, ci în mare parte chiar de actori.
👥 Actorii în flăcări
Oameni pe care azi îi omagiem ca monștri sacri, atunci urcau scări încinse, traversau puntea printre flăcări sau se aruncau în apă pentru a scăpa de văpaie.
Foc real, apă murdară, fum gros, metal încins, toate elementele care în mod normal ar trimite echipa de filmare la spital erau parte integrantă din platou.
E greu de imaginat azi, în epoca efectelor digitale, cum ar fi ca un regizor să-și pună actorii principali să joace într-un incendiu real, pe o epavă instabilă.
Orice producător de la Hollywood ar intra în șoc anafilactic la gândul ăsta. Dar Mircea Drăgan și echipa lui au făcut-o, iar rezultatul se simte: tensiunea nu e jucată, e trăită.
Pe ecran nu vezi actori care mimează transpirația, ci oameni care chiar se sufocă de fum și se luptă cu focul.
De aici vine autenticitatea filmului, intensitatea pe care nici cele mai scumpe efecte digitale de azi n-ar putea-o imita.
🌟 Distribuție de aur
Distribuția e beton armat, poate una dintre cele mai impresionante dintr-un film românesc.
Gheorghe Dinică, Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Jean Constantin, Radu Beligan, Colea Răutu, Draga Olteanu Matei, Mircea Diaconu (Profetul, aurul și ardelenii), Florin Piersic. Voiați mai mult? Ce mai e de comentat la un asemenea afiș cu titani ai actoriei românești?
Dinică este impecabil, ca de obicei, joacă rece și tăios, un tip de profesionist care calculează fiecare mișcare și care nu ezită să-și riște viața pentru a o salva pe-a altora.
Și, pentru echilibru, Jean Constantin bagă ironia tipică și glumele lui de marinar hâtru care sparg tensiunea.
Combinația asta face ca filmul să respire: nu e doar propagandă seacă, ci are momente de umanitate.
🎭 Umor și culoare locală
Graiul acela dulce românesc, cu vorbe deloc academice, dar nici injurioase, cu replicile mucalite servite magistral de Jean Constantin, a creat o experiență aparte.
Pur și simplu, nu ai cum să nu râzi când îl vedeai pe Tilică dându-se de ceasul morții, plângându-se că i s-au ars degetele, sau pe soția lui Gică Salamandră cum venea ca un uragan pe nava în flăcări, bombănind că nu-i mănâncă nimeni bucatele.
📸 Imagine și atmosferă
Imaginea e surprinzătoare pentru perioada aceea. Avem cadre ample cu nava în flăcări pe Dunăre, siluete decupate pe fundal de foc, filmări aeriene cu elicoptere, o desfășurare impresionantă de forțe.
Într-o epocă în care majoritatea filmelor românești stăteau cu camera fixă pe chipurile actorilor care recitau texte patriotice, Explozia chiar arată ca un spectacol vizual.
Este un film care merită restaurat într-o versiune calitativă, chiar dacă în momentele de maximă intensitate s-a simțit lipsa de experiență a românilor în acest tip de film.
Apar și miniaturi, pentru că altfel era imposibil de realizat anumite secvențe, care arată ridicol, dar nu pot să mă supăr prea mult din această cauză. Atât s-a putut.
🚒 Între propagandă și cinema
Sigur, nu scapi de partea „oficială”, cea care toarnă propagandă mai abitir decât împroașcă pompierii cu apă pe vapor.
Autoritățile sunt imaculate, reacționează instantaneu, deciziile lor sunt perfecte, muncitorii sunt eroi, statul veghează la bunăstarea poporului, adică mizerii clasice de tip comunist.
Dar Drăgan, conștient sau nu, strecoară câteva momente de băgat bățul prin gard, reușind să critice subtil tirania ceaușistă fără să fie cenzurat.
Eram conștient că nu am cum să scap de buba asta purulentă care a infectat mai toate filmele perioadei comuniste.
Însă secvențele în care camera se concentrează pe fețele obosite ale celor care cară furtunuri, pe picioarele care alunecă pe puntea udă și pe chipurile speriate ale oamenilor care nu știu dacă mai apucă dimineața transformă Explozia într-un film-catastrofă autentic și uiți de propagandă.
Tensiunea e bine dozată: fiecare încercare de stingere a incendiului eșuează, fiecare minut în plus aduce riscul ca tot portul să sară în aer.
Spectatorul știe că povestea e inspirată din realitate și tocmai asta amplifică senzația de pericol.
Nu e doar „ce-ar fi dacă”, ci „a fost pe bune și putea fi sfârșitul Galațiului”.
Sunt chiar obstacole care îngreunează misiunea salvatorilor la care nu m-aș fi gândit în vecii vecilor. Așadar, pot spune că există și un strop de originalitate.
🏆 Verdict
Am urmărit filmul pe un canal obscur de YouTube, la o calitate care nu face cinste unei asemenea realizări.
Dacă știe cineva unde pot găsi o versiune calitativă, nu vă sfiiți să-mi dați de veste. Pentru mine, mare fan disaster movies, este un film de colecție.
Explozia rămâne o „rara avis” în cinematografia românească, un exemplu de curaj tehnic și artistic.
Într-o industrie care producea în principal drame rurale, comedii cu elevi sau epopei istorice, Mircea Drăgan a băgat România în liga filmelor-catastrofă.
Nu e Hollywood, dar nici nu trebuie să fie. Forța lui stă în realism, în faptul că flăcările chiar ard și că actorii chiar s-au băgat în foc.
Azi poate părea depășit, deși nu mi se pare deloc, dar rezistă ca spectacol și ca document istoric.
E un film pe care-l vezi și te întrebi: „cum de nu mai facem așa ceva?”.
Răspunsul e simplu: pentru că nu mai există acea combinație de inconștiență, resurse de stat și ambiție de a arăta că și România poate.
Mai bine băgăm un film cu o ciorbă de 30 de minute și spunem că suntem artiști neînțeleși de public.
Trailer
