Toy Story 5

admin 50 de secunde ago Animație Leave a comment

Încă mă mai jucam cu soldățeii de lemn când a apărut primul Toy Story. Și iată-mă trei decenii mai târziu la fel de entuziasmat pentru Toy Story 5 ca atunci când era mic. Bine, poate nu chiar la fel.

🎬 Premisă

Mă lasă bateria laptopului, așa că nu insist prea mult cu povestea, care e destul de simplă.

Bonnie, fetița care a moștenit jucăriile de la Andy, e cam singuratică. Toți copiii din cartier sunt dependenți de ecrane, așa că părinții ei, în infinita lor înțelepciune, îi cumpără o tabletă numită Lilypad.

În scurt timp, jucăriile devin irelevante. Jessie, care acum e șerif, își face cruce și pornește într-o aventură să salveze jucăriile de la dispariție.

Woody apare și el, dar mai mult ca o vedetă invitată, cu burtică și chelie de la prea mult stat sub pălărie.

Nu lipsește nici Buzz. E pe acolo nu neapărat ca să dea o mână de ajutor, ci ca să ceară o mână.

💭 Comentariu

📱 Jucării versus ecrane

Miezul poveștii nu este despre o tabletă rea care vrea să domine lumea, ca într-un SF ieftin. E vorba despre ceva mult mai apropiat de realitate: un copil care preferă să dea swipe pe un ecran decât să se joace cu o jucărie.

Aici se duce adevărata luptă. Jucăriile sunt obiecte lente, analogice, care cer imaginație și interacțiune. Ca să te joci cu ele trebuie să inventezi povești, să vorbești, să gesticulezi și să te uiți în ochii celuilalt. E un fel de sală de sport pentru empatie.

Apoi apare Lilypad. Tableta aia lucioasă și alunecoasă care transformă copiii în mici legume hipnotice cu ochii bulbucați și coloana vertebrală îndoită.

Bonnie nu mai trebuie să creeze povești, pentru că le primește gata făcute. Nu mai trebuie să vorbească, pentru că tableta răspunde în locul ei.

Filmul are curajul să arate un cartier plin de copii care stau fiecare în bula lui, comunicând prin mesaje și emoticoane.

Și uite-așa, conflictul ăsta dintre arhaic și hiper-tehnologic devine o oglindă murdară pentru noi toți. Câți dintre voi ați stat la masă cu cineva care stătea cu ochii în telefon și răspundea doar cu „mhm” și un emoji trimis pe WhatsApp sub masă?

Dar, la fel ca Mungiu în Fjord (iată o asociere la care nu v-ați fi gândit), Toy Story 5 nu pare să ia partea nimănui. Nici nu ridică în slăvi jucăriile, care au limitele lor în era vitezei, dar nici nu demonizează complet tehnologia, fără de care nu mai putem trăi.

Încearcă să găsească un compromis echitabil pentru ambele părți. Dacă reușește sau nu, vă invit să descoperiți singuri în sala de cinema.

🤠 Jessie preia conducerea

În partea a cincea a francizei, Woody și Buzz predau complet ștafeta lui Jessie. Ea este eroina acestui film și povestea ei face trimiteri și la filmele anterioare.

Și aici apare o tristețe mai mare decât a fi dată la o parte din cauza uitării. Jessie este aruncată într-un colț nu pentru că Bonnie a crescut, ci pentru că e prea conectată la un ecran. E mult mai dureros să fii înlocuit de un algoritm decât de o altă jucărie.

Știți ce nu mi-a plăcut la Jessie? Vocea lui Joan Cusack. Nu s-a mai potrivit deloc. Se simte că vocea e mult prea bătrână pentru o jucărie care se presupune că e în floarea vârstei.

Aventura lui Jessie o poartă prin diverse locuri, dar și prin amintiri neplăcute. M-a prins pe picior greșit o scenă mai spre final, care mi-a dat cu toporul fix la rădăcina sufletului.

Fără ocolișuri, filmul tratează și tema morții, dar într-un fel mai abstract, astfel încât doar cei mari se prind de semnificația unor momente.

Despre celelalte personaje nu am prea multe lucruri de spus. Buzz e amuzant, dar secundar. Woody e și mai secundar. Practic, dacă vii pentru Woody și Buzz, vei fi dezamăgit. Dacă vii pentru Jessie, vei ieși mulțumit.

🖥️ Ironia supremă: Pixar ne avertizează de pe un ecran

N-am putut să nu sesizez ironia. Pixar ne povestește despre pericolul tehnologiei într-un film 3D renderizat la superlativ, produs cu sute de computere care au stat zile întregi să calculeze reflexia luminii pe suprafața lucioasă a tabletei.

Adică ne spune „mai luați mâna de pe ecrane”, dar ne vinde bilet la un ecran imens din cinema. Mă ustură puțin ipocrizia, dar nu pot să arunc cu pietre pentru că a punctat o problemă reală.

Generația Bonnie habar nu mai are să susțină o conversație față în față mai lungă de două minute fără să verifice notificările. Suntem analfabeți funcțional în arta contactului vizual.

Tema e mai relevantă ca niciodată. Sigur, e livrată cu mesaje pe alocuri didactice, ca la școala primară, dar miezul e atât de adevărat încât doare.

⚠️ Unde scârțâie filmul

Filmul e destul de previzibil. Unii vor spune: duh, e animație, cum ai vrea să fie. Dar parcă prea merge pe același drum bătătorit, fără să iasă un pic în decor.

Mesajul e un fel de „tehnologia e rea, dar nu prea, dar stai, poate e bună, dar nu prea”. E un echilibru care pe mine unul nu m-a convins pe deplin.

În plus, nu l-am găsit foarte amuzant. Cred că am râs la două scene. Și atunci am făcut-o mai mult forțat, rușinat că nu mi-am descleștat fălcile până atunci.

Personajele noi sunt doar ca să fie. Lilypad e enervantă, dar nu suficient de amenințătoare. Smarty Pants, un dispozitiv tehnologic vechi, vrea să fie amuzant, dar nu prea reușește.

Iar distribuția e atât de încărcată încât unele personaje vechi apar fix cât să-ți aducă aminte că există, apoi dispar.

🎨 Animația? Pixar rămâne Pixar

Animația e superbă, cum era de așteptat. Culorile sunt vii, expresiile sunt detaliate, iar momentele de acțiune sunt bine regizate. Dar sincer, după 30 de ani, te aștepți la asta. Nu mai impresionează așa cum o făcea odinioară.

🏆 Verdict

Finalul mi se pare prea zaharos. În realitate, nu prea merge așa cum vrea să ne convingă deznodământul. Dar na, e film pentru copii, nu episod din Black Mirror.

În rest, acțiunea e șablon, nu are nimic special, iar Woody (Tom Hanks – A Man Called Otto) și Buzz (Tim Allen) au ajuns doar niște umbre ale versiunilor lor de odinioară.

Dar când filmul se concentrează pe Jessie și pe disperarea ei de a nu fi înlocuită de un pixel luminos, atunci atinge coarda sensibilă.

Pentru tema aia, pentru bătălia dintre sufletul analogic și lumea digitală, merită biletul.

Însă se simte că s-a stins magia primelor trei filme. Toy Story 4 a fost primul pas în spate, urmat de Toy Story 5.

Nu este deloc rău, dar am rămas cu senzația că se hrănește mai mult din nostalgia noastră, în ciuda temei abordate.

Acum, dacă mă scuzi, am o tabletă de ignorat. Pa.