Mă mut la mama

admin 7 minute ago Comedie, Filme românești Leave a comment

Mă mut la mama este o comedie românească adaptată după o trilogie de piese de teatru.

Și se vede din plin asta.

📖 Premisă

Andrei (Andreas Petrescu – Zăpadă, Ceai și Dragoste) și Gabriel (Gabriel Fătu – Ecce Homo Brâncoveanu), doi frați care par scoși dintr-un serial de la ProTV din 2005, au probleme.

Unul e certat cu iubita (Cristina), celălalt are o soție pe nume Cristina. Da, ambele au același nume, pentru că, deh, originalitatea e scumpă.

Ei se tot perindă pe la mama lor, Adriana (Adriana Trandafir – Dragoste fără cuvinte) o femeie de 65 de ani care tocmai și-a găsit un iubit, Adrian (Adrian Păduraru – Tata mută munții).

Problema? Ei nu îl acceptă deloc și refuză să-și imagineze că mama lor ar putea avea o viață a ei la vârsta asta.

Așa că băieții, în loc să-și vadă de propriile crăpături conjugale, se apucă să facă spionaj și contra-spionaj ca să scape de „obsedatul” mamei.

Între timp, apare și o studentă la filosofie, dar și o vecină cu dulceață și probleme cu bormașina.

Mai sunt alte personaje pitorești, care se tot perindă prin apartament, dar vă las să le descoperiți singuri.

💭 Comentariu

🎭 Teatru filmat, nu cinema

Așa cum am menționat în preambul, Mă mut la mama nu-i decât o piesă de teatru transpusă pe marele ecran, fără să fie adaptată cu adevărat pentru film.

Acțiunea are loc, majoritar, într-un apartament, cu personajele intrând și ieșind după cum au chef, iar actoria este incredibil de teatrală.

Ghiciți unde se potrivește acest mod de interpretare? Da, fix la teatru. Dar nu are ce căuta în film, pentru că dă senzația de falsitate și exagerare burlescă.

Unul dintre co-regizori este Gelu Colceag, care a regizat doar spectacole de teatru, dar ce merge pe scenă nu funcționează și la cinema.

😂 Comedie cu gust de sitcom vechi

Așteptări mari de la film nu aveam, voiam doar o comedie lejeră, din alea la care îți scoți creierul din priză și râzi ca prostul.

Și într-un fel, așa a și fost. Dar nu în sensul în care credeam. Am râs, da, dar mai mult ca la un accident de mașină când nu e nimeni rănit: adică nervos, derutat și cu un început de milă pentru personaje.

Se simte ca o comedie bătrânească, precum cele de la începutul anilor ’90, când România abia scăpase din comunism și dăduse iama în comedii ireverențioase, ca să fie în ton cu moda.

Doar că aici nu avem vreo Loredana Groza sau Anca Țurcașiu, care să ne arate mai mult decât trebuia.

Serios, cine își mai așteaptă musafirii cu cozonac pe masă, fără să fie vreo sărbătoare?

Filmul are o energie de „hai să facem o comedie românească” după rețeta clasică: replici trase de păr, confuzii de identitate, uși trântite, telefoane care sună prost, iar la final toți se ceartă și vine poliția.

Singura inovație e că poliția vine după jumătate de zi de la apelul făcut la 112. Să tot apelezi la urgențe în ritmul ăsta.

🚪 Logica plecată de acasă

Logica este făcută terci. Vă dau un singur exemplu. Chiar la început, scenariul setează o regulă clară: nu se intră în bloc decât dacă-ți deschide cineva de la interfon sau ai noroc să te nimerești cu un locatar care intră sau iese.

Ulterior, însă, este o paradă de personaje în acel apartament, de parcă ușa de la intrarea în bloc a dispărut complet sau cineva stă non-stop să le deschidă personajelor.

Și parcă nici ușa apartamentului nu arată ca una de bloc. Dar nu sunt arhitect constructor, așa că mă pot înșela.

Glumele sunt seci, altfel nu am cum să le numesc. Am râs o singură dată, la o încurcătură mecanică. Dar atât.

🧠 Singurul personaj care pare real

Mie, personal, mi-a plăcut studenta la filosofie. E singurul personaj care pare venit dintr-o lume reală.

E anxioasă, încurcă vorbele, îl pomenește pe Kierkegaard. E un moment scurt, dar singurul în care am simțit că scenaristul a vrut să spună ceva. Restul e gargară.

🪞 Ce încearcă filmul să spună

Despre ce vorbește filmul? O fi comedie, dar atacă și câteva subiecte interesante. Mă rog, interesante pe hârtie.

Dacă vreți să dați bine la cenacluri, puteți să vorbiți despre singurătatea la bătrânețe. Mama, aia de 65 de ani, își dorește un iubit, iar copiii se comportă de parcă ar fi găsit-o cu un cadavru în dulap. Dar filmul nu dezvoltă nimic, că doar e comedie, nu un documentar.

Apoi, masculinitatea fragilă. Toți bărbații din film sunt niște copii mari. Andrei fuge de acasă și se întoarce cu coada între picioare, Gabriel e mincinos patologic, Adrian (iubitul mamei) are și el ceva secrete, iar frații se cred justițiari când de fapt își sabotează propria mamă.

Lipsa totală de comunicare e o altă temă. Nimeni nu spune ce vrea. Nu mă apuc să vă dezvălui toate secretele, dar toți preferă să creeze haos decât să aibă o discuție adevărată de cinci minute.

E atât de real încât doare. Dar e și destul de prost realizat încât nu mai doare, ci doar obosește.

🍓 Dulceață, clișee și personaje pierdute

Și ce e cu obsesia pentru dulceață? Tanti Gina (Maia Morgenstern – The Passion of the Christ) dă dulceață la toată lumea de parcă ar fi colivă la înmormântare. Nu e rău, e doar bizar.

Personajele nu au nimic special, sunt pline de clișee obosite, iar actorii nu au mare lucru de făcut. Talent este din plin, dar când nu ai material să-l modelezi, nu e vina ta.

Un singur personaj mi s-a părut chiar prost scris. Este vorba despre Cristina lui Gabriel. Pe de o parte, este extrem de autoritară, dacă-i puneai mustăcioară și făcea un salut à la Musk, înghețai de frică.

Pe de altă parte, e și proastă de dă în gropi, înghițind o minciună atât de mare încât nici măcar o moluscă în comă nu ar pune botul la ea. Iată două atribute care nu se pupă deloc.

🎬 Scooby-Doo în apartament

În final, ce să mai zic? Vizual, filmul arată exact cum te-ai aștepta de la o piesă mutată în apartament: camere fixe, puțină imaginație și senzația că decorul se termină la doi metri în afara cadrului.

Mă mut la mama are și problema clasică a pieselor de teatru filmate: repetă aceeași poantă până o sufocă.

Personajele intră, ies, țipă, se ascund și revin de parcă asistăm la un episod de Scooby-Doo regizat după trei cafele și o migrenă.

🏆 Verdict

N-am înțeles de ce personajele principale au același prenume ca al actorilor. O fi vrut scenariul să transmită ceva profund, dar n-am prins semnificația.

Și nici de ce pe cele două Cristine le cheamă la fel. Folosești această tactică doar dacă vrei să creezi confuzie, dar scenariul nu se folosește de acest prilej. Pur și simplu le cheamă la fel.

Totuși, nu pot să zic că m-am plictisit. M-am enervat, am chicotit, am dat din cap dezaprobator, dar am și zâmbit nostalgic. Apropo, frumoasă trimiterea către Declarație de dragoste.

Acum sunt ca un profesor indulgent, care știe că ai învățat doar în noaptea dinainte, dar apreciază că măcar ai venit la examen.

Hipotalamusul meu supraviețuiește, dar nu știu pentru cât timp. N-are logică acum, dar capătă sens după ce vedeți filmul.