Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 2013
Paolo Sorrentino și-a făcut simțită prezența la Oscar cu al său La grande bellezza.
Hai să vedem despre ce este vorba.
📖 Premisă
Un tip pe nume Jep (Toni Servillo – La grazia), care a scris o carte acum 40 de ani și de atunci trăiește doar din amintirea aia, împlinește 65 de ani.
Stă în Roma, merge la petreceri cu oameni superficiali, bea de stinge, face sex cu orice fufă care îi iese în cale, filozofează pe la terase și se uită cum viața i se scurge printre degete.
La un moment dat, moare o femeie pe care el o cunoscuse în tinerețe. Nu doar că o cunoscuse, dar o și plăcuse mult. Și asta îi dă un mic șoc.
Își dă seama că timpul trece, că a pierdut trenul autenticității și că toată treaba asta cu petrecerile e fix pix.
De aici încolo el face un fel de tur al decăderii: întâlnește un cardinal ratat, o figură spirituală foarte bătrână, un magician. Iar enumerarea poate continua.
Printre toate astea, Jep caută ceva ce nu știe exact cum se numește, dar știe sigur că i-a scăpat.
💭 Comentariu
Filmul arată senzațional. Imaginea este superbă. Ochii au avut parte de orgasme vizuale multiple.
Nu glumesc. Fiecare plan e compus ca o pictură renascentistă mâncată de vreme, dar frumoasă. Roma aia veche, fântânile, clădirile masive, lumina aia aurie de la apus, totul arată mirobolant.
🎨 Estetică vs. oboseală
Are o grămadă de secvențe lente, cu zoom-uri încete și muzică potrivită, care ar trebui să te ducă cu gândul la „ce efemeră e viața”.
Și da, efectul funcționează. Cam 20 de minute. După aia se instalează oboseala care apare când te uiți la un film ce încearcă să transmită un mesaj simplu, dar alege cel mai pretențios mod cu putință.
E ca și cum te-ai folosi de logaritmi și trigonometrie să rezolvi un exercițiu banal, precum 2+2.
Aproape două ore și jumătate este mult. Foarte mult. M-am simțit ca la un muzeu, iar la fiecare tablou ghidul stătea câte o oră să comenteze.
💭 Temele – da, sunt acolo, dar ce faci cu ele?
Oho, filmul vorbește despre multe lucruri deodată: plictiseală, moarte, timp care trece, autenticitate vs. aparențe, cultura transformată în marfă, biserica fariseică goală pe dinăuntru. Toate temele astea sunt valoroase, serios.
Problema e că filmul nu face nimic nou cu ele. Nu le duce nicăieri. Le spune o dată, de două ori, de trei ori, la nesfârșit, în aceeași notă. Ca un discurs la o nuntă unde mirele zice „vă mulțumesc că ați venit” de 47 de ori.
Da, am înțeles de prima oară: viața e scurtă, oamenii sunt falși, petrecerile sunt goale. Poți să mergi mai departe? Nu, nu poate. Rămâne acolo, în aceeași chiuvetă existențială și se scaldă în ea.
Și mai e ceva: filmul pare mai interesat să arate că înțelege temele, decât să le exploreze cu adevărat. Le bifează elegant, le împachetează în cadre superbe și apoi le lasă să plutească în gol, fără să le dea o concluzie sau o contradicție reală.
Totul e foarte „uite cât de profund sunt”, dar scenariul nu-și asumă riscul să ducă o idee până la capăt.
Iar când încearcă să mai varieze discursul, cu artiști, pseudo-intelectuali sau figuri spirituale, ajunge tot în același punct: lumea e falsă, cultura e un spectacol gol, sensul lipsește și elitismul e doar de formă, fără substanță. Cam ca filmul, aș putea completa.
Ok… și?
❓ Unde e miza?
Unde e momentul ăla în care filmul își contrazice propriul discurs? Unde e ruptura? Unde e revelația care să nu sune ca o replică deja auzită?
Pentru că problema nu e că temele sunt simple. Problema e că sunt tratate ca niște adevăruri definitive, nu ca niște întrebări vii.
Nu există tensiune reală între ele, nu există evoluție, doar o reluare din unghiuri diferite a aceleiași idei: „totul e gol”.
Și după un timp, paradoxal, exact asta devine și experiența filmului.
Nu era nevoie să urmăresc opt petreceri identice și o paradă cu nu mai știu câte dudui în costumul Evei pentru a înțelege toate astea.
🎬 Stilul regizoral: ambițios, dar obositor
Am vizionat câteva filme semnate de Sorrentino. Regizorul are un stil recognoscibil: cadre interminabile, montaj alandala, dialoguri scrise să sune deștept, dar care de multe ori sunt doar pompoase. Și multă, multă contemplație.
Poate să filmeze trei minute un om care se uită la un zid. Și da, e frumos. Și da, înțeleg ideea. Dar la un moment dat vrei să vezi și ceva. Un eveniment. O întorsătură. Ceva care nu e doar „uite ce trist e să fii bogat și plictisit”.
La grande bellezza este filmul lui care mi-a picat cel mai greu la stomac. Culmea, chiar cel pentru care a primit premiul Oscar.
Aici, debandada montajului mi s-a părut mai haotică decât de obicei, de parcă nu a existat o ordine firească, logică sau cronologică a cadrelor.
🎭 Joc actoricesc
Toni Servillo, ca de obicei, este foarte bun. Chiar are o față de om care a văzut prea multe petreceri și prea puține lucruri adevărate.
Știe să arate dezgust, plictiseală și un pic de tristețe mascată de ironie.
Restul personajelor? Sunt caricaturi. Toți sunt acolo doar ca Jep să aibă cu cine vorbi și să tragă concluzii.
Nu au profunzime. Nu-ți pasă de niciunul. Dacă mâine dispar toți din film, nu se schimbă nimic.
🏆 Verdict
Am ajuns la ora judecății.
Părțile bune sunt imaginea superbă, actorul principal de excepție și coloana sonoră interesantă. Filmul are câteva replici bune, iar tema e serioasă și merită discutată.
În schimb, e lent ca melasa, personajele secundare sunt de unică folosință, temele sunt repetate obsesiv. Și cel mai important: m-a plictisit.
Este un film despre vidul existențial, dar la final, am rămas cu senzația că mi-a creat un gol în suflet.
Aia e, nu m-a nimerit pe gust. Pentru mine, plictiseala pe care mi-a provocat-o a fost mai mare decât profunzimea pe care o pretinde.
Eu nu-s fals, nu ridic un film în slăvi doar pentru că și alții au făcut-o, ca să par inteligent. Pur și simplu, nu mi-a plăcut.
Oamenii sunt superficiali, viața e golită de sens și toți murim. Asta transmite La grande bellezza într-un stil incoerent, fără cap și fără coadă.
Trailer
