La grazia

admin 09/04/2026 Dramă Leave a comment

După scandalul alegerilor prezidențiale românești, La Grazia lui Paolo Sorrentino a venit ca un pansament electoral.

📖 Premisă

Mariano De Santis (Toni Servillo – La ragazza nella nebbia) e Președintele Italiei. Mai are șase luni de mandat, e văduv, fost jurist, catolic convins, iar toată lumea îl știe drept „Beton Armat” pentru că e greu de spart.

Înainte să plece acasă, trebuie să ia trei decizii: două grațieri prezidențiale pentru niște criminali și o lege privind eutanasia.

Asta e premisa oficială. În realitate, filmul e despre cum iei decizii grele când ești obosit, singur, bătrân și nici măcar nu mai știi sigur dacă a contat ceva din ce ai făcut în viață.

Stă pe acoperișul Palatului Quirinale, fumează pe ascuns, deși are doar un plămân, se uită la cer și invidiază un astronaut de pe stația spațială.

💭 Comentariu

🎭 Îndoiala, motorul filmului

După Parthenope, filmul ăla în care Sorrentino încerca disperat să fie tânăr și cool, regizorul a schimbat complet macazul.

Acum ne duce spre bătrânețea care vine la pachet cu depresie, cu melancolii și cu conștientizarea morții.

Parcă tema principală a filmului este îndoiala. Aia urâtă, care te roade noaptea, la trei, când nu mai poți da înapoi.

Ce faci când legea îți spune una, conștiința îți spune alta și biserica îți spune altceva?

Credeați că Sorrentino ne dă răspunsuri? Aiurea. Ne lasă cu mintea fiartă și sufletul confuz. La fel cum face și Papa (ăla de culoare, cu cozi rasta, care bagă viteză cu motocicleta). Până și el, care ar trebui să-i fie duhovnic, o dă cotită: „Dumnezeu ne dă întrebări, nu răspunsuri”.

Și cam asta e treaba cu deciziile. Filmul e construit pe ideea că unele decizii pur și simplu nu au o soluție corectă. Și că a fi om înseamnă să trăiești cu asta.

📚 Neștiința ca revelație

Al doilea strat e mai interesant: neștiința și frumusețea ei. Mariano e un fost judecător care a scris o enciclopedie despre sistemul juridic, adică știe totul despre reguli și aproape nimic despre viață.

Și ce-l macină de fapt nu e doar legea eutanasiei, ci o întrebare mult mai simplă și mai dureroasă. Aș vrea să v-o dezvălui, dar și-ar pierde din farmec.

Ce pot să spun e că Mariano are întrebarea asta în cap de patru decenii și nimeni nu vrea să-i dea răspunsul, deși cineva îl știe, dar s-a jurat pe roșu că-l va ține secret.

⏳ Bătrânețea și pierderea controlului

A treia temă e bătrânețea și pierderea controlului. Mariano e președinte, e „Beton Armat”, toată lumea îl ascultă.

Dar în ultimele luni de mandat realizează că nu mai controlează nimic: nici moartea soției, nici deciziile pe care trebuie să le ia, nici măcar propriul corp (fiica-sa îl ține dietă cu quinoa și pește alb).

Întrebarea care revine ca un refren e „Cui îi aparțin zilele noastre?”. Adică, pe bune, cine naiba decide cum îți trăiești viața, mai ales când ești la final?

E un subiect care te lovește mai tare dacă ai trecut de 40 de ani.

Și mai e și tema morții, dar nu ca sfârșit epic, ci ca o prezență plictisitoare la birou, care așteaptă cuminte să termini hârtiile. Și tema responsabilității. Când ești președinte, fiecare semnătură are un cadavru la coadă. Asta încearcă Sorrentino să spună.

🎬 Ton și stil

Gata cu temele, pentru că mă simt ca un profesor care-și încarcă elevii cu multe probleme de rezolvat acasă.

Filmul este destul de bizar prin abordare, nu este atât de serios pe cât mă așteptam, chiar dacă sunt momente de-o gravitate solemnă.

Aș putea spune că este suprarealist, are scene care se duc în fantezie, dar și unele care vor surprinde, pentru că te prind pe picior greșit. Ele au legătură cu muzica și-o lacrimă.

⚖️ Dezechilibrul dezbaterii

Apropo de eutanasie, am sesizat că filmul nu e deloc echilibrat în dezbaterea despre acest subiect incredibil de sensibil.

Argumentele pro sunt clare, bine structurate, vin de la fiica jurist. Argumentele contra sunt vagi și le spune un Papă cu jumătate de gură. E clar în ce parte înclină Sorrentino balanța. Măcar de ar fi făcut-o ceva mai subtil.

⛔ Problemele filmului

Ce nu mi-a plăcut? Începutul și sfârșitul.

Startul filmului m-a enervat la culme, chiar nu am avut nevoie de o eternitate (așa mi s-a părut) în care să-mi fie descrise cu lux de amănunte prerogativele constituționale ale unui președinte.

Iar finalul, la fel ca mandatul unui președinte al României, se prelungește excesiv și se prelungește inutil. Alt motiv de enervare. Când toate lucrurile s-au așezat într-o ordine firească, La Grazia mai continuă vreo 20 de minute.

Marea problemă a filmului este că dilemele astea etice sunt cam șablon. Sunt făcute special ca să pară complicate, dar de fapt sunt exerciții de manual de filozofie din clasa a unsprezecea.

Sorrentino le tratează de sus, fără să le disece ca un chirurg expert în operații narative.

Știți ce mi-a lipsit? Să-mi pese cu adevărat de criminalii ăia. Să am motive să cred că merită să fie grațiați.

Îmi pasă un pic de Mariano și de singurătatea lui de bătrân, dar atât.