Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
În ultima vreme, Pixar a cam coborât ștacheta cu filmele lansate.
Sunt curios dacă Hoppers este o revenire la gloria de odinioară.
🎬 Hoppers – Premisă
Mabel (Piper Curda) este o adolescentă care a fost, încă de mică, fiartă pe animale. Nu, nu le fierbea, era ea fiartă pe ele.
Nu suporta să le vadă în captivitate. Și obsesia asta pentru eliberarea lor a băgat-o în multe belele. Dar bunica ei a reușit, cumva, s-o calmeze. A dus-o într-o poiană cu un ochi de apă unde animalele se simțeau în largul lor.
Anii au trecut și primarului i s-a năzărit că vrea autostradă, iar traseul trecea exact prin poiană.
Atât i-a trebuit lui Mabel, al cărei simț ecologist s-a ascuțit și mai mult și a început să se opună din răsputeri acestui proiect.
În urma unor circumstanțe complicate, Mabel își transferă mintea în corpul unui castor robotic. Așa poate circula liber prin habitatul real al animalelor.
De aici începe aventura ei într-o lume care seamănă cu a noastră mai mult decât am vrea să recunoaștem.
Și mă opresc aici cu povestea, pentru că filmul are suficientă imaginație cât să merite descoperit fără spoilere.
💭 Hoppers – Comentariu
🧪 O idee SF cu potențial comic
La prima vedere, Hoppers pare exact genul de idee pe care Pixar o scoate din sertar atunci când vrea să combine două lucruri: o premisă SF simpatică și o poveste despre empatie.
Și, într-adevăr, filmul funcționează foarte bine pe acest mecanism.
Conceptul de „body hopping” într-un animal robotic e suficient de absurd încât să fie distractiv, dar și suficient de flexibil încât scenariul să scoată din el multe situații comice.
Pixar are talentul ăsta: ia o idee care, spusă pe scurt, pare o glumă de trei rânduri și o transformă într-un univers coerent.
🌿 Tema ecologică, fără menajamente
Nu are rost să încerc să ascund ursul în debara. Hoppers marșează foarte mult pe ideea de protejare a naturii. Un demers, de altfel, lăudabil. Fără natură, omul nu ar mai exista.
Dar animația nu se rezumă doar la o satiră amară care aruncă săgeți otrăvite spre lăcomia omului niciodată sătul de proprietăți și dornic să distrugă totul în jur pentru confortul lui.
😂 Umorul care ține filmul în mișcare
Avem și o componentă amuzantă puternic dezvoltată. Glumele curg constant, iar interacțiunile dintre animale au un aer de comedie socială destul de savuros.
Și aici apare unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult: modul în care animalele sunt portretizate.
Pixar nu merge pe varianta „animale drăgălașe care vorbesc ca niște oameni civilizați”. Comunitatea lor are propriile reguli, propriile orgolii și propriile conflicte. Unele sunt ridicole, altele surprinzător de familiare.
Filmul se joacă destul de mult cu ideea că, dacă ai putea asculta cu adevărat animalele, probabil ai descoperi că au exact aceleași frustrări pe care le avem și noi: lideri ridicoli, bârfe, neînțelegeri, mici lupte pentru statut și o obsesie nesănătoasă pentru emojiuri.
🌍 Lecția despre echilibrul naturii
Iar Mabel, infiltrată printre ele într-un corp artificial, ajunge să observe toate aceste dinamici din interior. Tânăra descoperă rapid că lumea animalelor nu este doar un spațiu simpatic în care veverițele sar din copac în copac.
Este un ecosistem fragil, în care fiecare intervenție umană produce efecte în lanț. Ce-i drept, nu cred că era nevoia de un giumbușluc SF ca să-și dea seama de asta. Era la mintea cocoșului.
🎨 Imaginea
Pe partea vizuală, Pixar rămâne Pixar.
Chiar dacă animația nu-ți va face maxilarul să cadă ca Spider-Verse, este, totuși, extrem de expresivă.
Personajele sunt construite cu multă personalitate, iar mediile naturale au acel echilibru foarte bine calculat între realism și stilizare.
Păduricea din film nu arată ca o simulare hiper-realistă de documentar, dar nici ca un decor de desen animat simplificat.
Este exact zona aceea intermediară în care Pixar se simte cel mai confortabil.
🎭 Un ton mai jucăuș decât lacrimogen
Un alt lucru care merită menționat este tonul filmului.
Hoppers nu încearcă să fie lacrimogen cu orice preț. Nu există acel moment calculat în care orchestra începe să urle, iar publicul este invitat să plângă sincron. Filmul preferă umorul și energia aventuroasă.
Sigur, există și momente emoționale, dar ele vin mai degrabă din atașamentul pe care îl dezvolți față de personaje decât din manipulare narativă.
Deși sincer să fiu, aș fi vrut o asemenea secvență. Nu mă simt bine dacă nu jelesc la un film Pixar.
🏆 Hoppers – Verdict
Nu este un proiect chiar revoluționar marca Pixar, dar are o idee centrală suficient de originală, personaje simpatice și un ritm foarte plăcut încât devine o experiență memorabilă.
Și atenție, aici citiți pentru prima oară o predicție. Aș putea paria că Disclosure Day, filmul lui Steven Spielberg, pornește de la o idee asemănătoare.
Nu știu de ce, dar urmărind trailerul filmului după ce am văzut Hoppers, parcă premisele seamănă întrucâtva.
Într-un moment în care multe animații mari par construite pe pilot automat, Hoppers are măcar meritul de a veni cu un concept care stârnește curiozitatea.
Și, uneori, asta este exact ce trebuie.
Trailer
