Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Eternity m-a băgat într-o stare de melancolie și m-a pus pe niște gânduri care nu prea se potrivesc cu atmosfera de sărbători.
🎬 Eternity – Premisă 📖
Povestea începe cu doi bătrânei, Joan și Larry, care sunt căsătoriți de 65 de ani.
Repede, pentru că se răcește coliva, el moare dintr-o prostie, se îneacă în timp ce ronțăie un covrig, iar la scurt timp se prăpădește și ea din cauza unui cancer nenorocit.
Ambii ajung într-un loc intermediar, între Rai și Pământ, unde trebuie să decidă ce eternitate vor alege.
Pentru că, odată ce ai dat răspunsul final, sănătate, nu poți să te mai răzgândești.
Ai crede că pentru Joan (Elizabeth Olsen – The Assessment) și Larry (Miles Teller – The Gorge) alegerea este simplă.
Doar că la mijloc se bagă și Luke (Callum Turner – Emma.), primul soț al femeii, mort în războiul din Coreea, care a așteptat 67 de ani pentru ca Joan să crape și să ajungă în același loc. Dacă nici asta nu e dragoste…
Practic, filmul se reduce la decizia ei: pe cine va alege? Iubirea de-o viață, știind ce va primi? Sau flacăra pasiunii tinerești, stinsă prea repede?
💭 Eternity – Comentariu 🍿
Filmul pornește de la o idee ciudat-simpatică, n-am cum să mă fofilez și să fac pe statuia de piatră.
Primul lucru care mi-a venit în minte a fost o întrebare teribilă: eu ce mama naibii aș face dacă m-aș trezi în Junction, un fel de anticameră cosmică născută parcă din imaginația lui Wes Anderson?
Și n-ai cum să n-o compătimești pe Joan, o femeie vulnerabilă, puțin pierdută în spațiu, dar suficient de lucidă cât să realizeze că moartea nu i-a rezolvat deloc dilemele amoroase.
🏛️ Atmosferă & estetică – Retro, cosmic și tandru
Eternity e aproape o comedie romantică cu decoruri retro și un strop de filozofie despre iubire, memorie și ce rămâne din noi când dispare tot restul. Și funcționează chiar bine.
În fine, pe cât de bine poate funcționa o poveste care, hai să fim sinceri, știm din start cum se va termina și pe cine va alege Joan.
🎭 Actorie – Olsen & băieții
Olsen duce filmul în spate, fără efort, se simte că posedă talentul cu carul. Are naturalețea aia blândă care face ca și o replică banală să pară că ascunde ceva mai adânc.
Teller joacă frumos, ca un soț obișnuit cu rutina, dar totuși neliniștit. Iar Turner aduce exact energia aia de „dragostea din tinerețe pe care o mai ții minte și azi, la 80 de ani, când speli vasele”.
Chimia funcționează între cei trei actori, dinamica e credibilă, iar interacțiunile din Junction au un soi de melancolie dulce-amară.
🌙 Ton & ritm – Dulce-amar cu ceva poticneli
Decorurile, stilul retro-fantastic și estetica de modă veche dau filmului un farmec real, aproape tactil.
Acu’, partea amuzantă: filmul are momente când pare scris de cineva care și-a dorit să fie profund, dar și-a amintit la jumătate că e totuși comedie romantică.
Ritmul se lungește un pic în segmentul de mijloc, iar unele idei interesante sunt lăsate să plutească fără să fie duse până la capăt.
Nu în sensul de „vai, ce film superficial”, ci mai degrabă în sensul „voiai să spui ceva important, dar te-a apucat rușinea la mijloc”.
Totuși, emoțiile ajung unde trebuie. Filmul reușește să fie tandru fără să devină siropos, amuzant fără să fie prostesc și suficient de serios cât să te facă să te gândești la chestii (nu multe, dar niște chestii tot îți zburdă prin minte).
E un rom-com despre viață după viață, despre ce înseamnă dragostea durabilă și dacă trecutul merită recuperat sau lăsat să fie trecut.
E mai matur și mai onest decât m-aș fi așteptat de la o poveste care te pune să-ți alegi „partenerul de eternitate” ca la un meniu de restaurant galactic.
🏆 Eternity – Verdict 👍 sau 👎
Dincolo de ideea năstrușnică, Eternity rămâne, totuși, un film destul de obișnuit, care nu ratează niciun clișeu, de parcă ar fi un schior la o probă olimpică de slalom.
Măcar știe exact ce vrea să fie: o comedie romantică presărată cu un pic de dramă, un twist metafizic (deși nu prea e twist) și cu o inimă mare, jucată excelent de o Elizabeth Olsen aflată în cea mai bună formă.
Da, are momente în care o ia pe câmpii, merge prea la siguranță și parcă îi lipsește curajul să foreze mai adânc în ideile pe care le propune.
Dar emoția e prezentă la datorie, atmosfera își face treaba și la final am ieșit cu zâmbetul pe buze, un oftat melancolic în suflet și speriat de posibilitatea petrecerii eternității făcând același lucru cu aceeași persoană.
Sună mai mult ca un iad, nu? Oricât de mare e iubirea, va fi răpusă, la un moment dat, de plictiseală.
Trailer
Eu as vrea o eternitate numai a mea, pe care sa mi-o petrec singur. Sa-i ia dracu pe cei care vor sa-mi invadeze eternitatea 😀
Singur? Sau cu filme/teatru/cărți și o bere bună?