Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
După o absență de opt ani, Kathryn Bigelow revine cu A House of Dynamite, un film marca Netflix.
🎬 A House of Dynamite – Premisă 📖
Despre poveste nu ar fi prea multe de spus, pentru că este simplă, dar pusă în scenă cu un aer de criză mondială.
O rachetă nucleară e lansată dintr-un loc necunoscut, Statele Unite intră în alertă totală, iar toate mecanismele de putere se pun în mișcare.
De la generali și analiști până la consilieri și președinte, toată lumea se dă de ceasul morții să rezolve această belea sosită din senin de la un expeditor anonim.
Filmul se desfășoară aproape în timp real, arătând cum sistemul reacționează în fața panicii.
Nu are rost să înșir nume de personaje, pentru că nimeni nu joacă rol principal, toți cei implicați sunt rotițe ale unui sistem birocratic defect.
💭 A House of Dynamite – Comentariu 🍿
🔥 Primele 30 de minute – tensiune pură
Filmul este excelent în prima lui jumătate de oră, pentru că e plin de tensiune pură.
Alarmele amenințătoare, telefoanele care sună în continuu, vocile precipitate din sălile de control, totul te prinde. Se simte miza.
Bigelow știe să filmeze urgența: camera e mereu în mișcare, montajul e haotic, dialogurile curg cu viteză, iar tu simți că ești în mijlocul unui moment care ar putea schimba lumea.
🏛️ Birocrația – dușmanul din interior
Scoate în evidență birocrația exagerată, trebuie să treci prin straturi peste straturi de instituții și oameni până să ajungi la o decizie vitală, care ar trebui luată cât mai repede, pentru că într-un asemenea caz fiecare secundă contează.
Însă se pierde timp prețios, fiecare încearcă să-și acopere fundul, să respecte regulamente stufoase, nimeni nu are autoritatea de a decide pe loc.
Urmărind filmul, îți dai seama că tocmai această birocrație complexă, menită să prevină incidente nefericite, are ca rezultat fix reversul medaliei.
Se consumă atât de mult timp pentru obținerea unei aprobări finale, încât este prea târziu pentru a se acționa.
Așadar, începutul din A House of Dynamite este înfiorător, realizezi că, dacă scenariul ar deveni realitate, ne-am duce toți pe copcă, pentru că nimeni n-are bărbăție să ia decizia salvatoare. Mă rog, nu salvatoare, ci mai puțin distructivă și mai puțin cinică.
🔁 Structura „vantage point”
Apoi începe partea cu „vantage points”, adică acea structură narativă care promite mai multe unghiuri ale poveștii, dar livrează aceleași secvențe reîncălzite.
O asemenea alegere este menită a augmenta tensiunea din prima parte, aducând de fiecare dată ceva nou. Cel mai bun exemplu este filmul intitulat chiar Vantage Point, din 2008.
Aici, însă, totul devine redundant, nu vezi nimic nou, deznodământul este același din prima instanță.
Nu repetiția e problema, ci lipsa progresului. Fiecare versiune ar trebui să aducă o revelație, un amănunt nou, ceva care să completeze tabloul. Dar aici nu se întâmplă nimic din toate astea.
E ca și cum ai asculta conversația dintre A și B din perspectiva lui A, dar auzi și ce zice B, apoi te muți în ograda lui B, să asculți discuția din perspectiva lui B, deși tu deja știai, cuvânt cu cuvânt, cum va decurge dialogul.
Rezultatul e un film care pare blocat în propria-i structură. De la o poveste despre tensiune globală, ajunge să fie o demonstrație de formă, de parcă ar vrea să-ți arate cât de inteligent e montajul, dar uită că ar trebui să te și facă să simți ceva.
🧍♂️ Personaje fără sânge în vene
Cât despre personaje? Dacă ăia sunt la butoane pentru a apăra SUA de un atac nuclear, atunci americanii ar trebui să aibă provizii zdravene de pastile cu iod.
Mi se pare că reacțiile lor sunt destul de nerealiste. Și nu mă refer la faptul că în mijlocul unei crize se apucă să-și sune persoanele iubite.
E normal, în asemenea momente nu te interesează de soarta a zece milioane de oameni, contează doar familia. Nu e profesionist, dar este uman.
Pe mine m-a frapat altceva. Pana mea, te așteptai de la niște oameni din domeniu, cu antrenament extins, care au trecut prin foarte multe teste înainte să ajungă în pozițiile respective, să nu se comporte ca Dorel de la Sculărie sau ca Tanța de la Salubritate.
Dar reacțiile lor sunt stupefiante. Se uită ca proștii la monitoare, îi apucă vomatul, nu-și mai găsesc cuvintele, sunt ca niște căprioare naive înghețate în lumina farurilor.
Într-adevăr, situația prin care trec este una excepțională, dar la naiba, de asta erau pregătiți și de asta sunt cheltuite zeci de miliarde de dolari anual.
Tocmai pentru ca mașinăria să meargă ca unsă, nu să se gripeze ca o Dacia la deal.
🧭 Lipsa unui plan B (și C, și D)
Mai mult decât atât, aici doar îmi dau cu presupusul, sper că filmul nu e realist, altfel e nasol. Chiar să nu ai un plan de contingență la plan de contingență la plan de contingență?
După prima interceptare nereușită, gata, se renunță la alte inițiative și se spune „Tatăl nostru”. Ăsta e planul americanilor, dacă vine spre ei o rachetă?
Trimit și ei două rachete de interceptare și dacă alea dau greș, pa și la gară?
Și a dracului rachetă necunoscută, zici că era Messi și își dribla adversarii în aer, făcând jonglerii, altfel nu îmi imaginez cum în era tehnologiei, când nimerești musca de la 10 kilometri, nu poți distruge ditamai racheta nucleară.
🎥 Regie solidă, emoție zero
Bigelow e o regizoare care a făcut filme despre adrenalină, frică, sacrificiu. Și a reușit să le injecteze cu energie pură. Aici pare că s-a pierdut în propria ambiție de a face „film mare”. Are intensitate, dar îi lipsește emoția.
Atmosfera funcționează. Simți greutatea situației, chiar dacă nu o trăiești cu adevărat. Ritmul e controlat, muzica e discretă, imaginea te ține atent. Sunt momente care te fac să exclami „uite, asta e Bigelow!”.
Dar filmul se strică din cauza structurii repetitive și a personajelor care par angajate pe pile, nu pe competențe.
Repetiția narativă omoară tensiunea, iar până la final te simți mai obosit decât captivat.
🎭 Actori mari, roluri mici
Actoria nu are nimic special, nici nu înțeleg de ce s-au cheltuit grămezi de bani pentru Idris Elba (Beast), Rebecca Ferguson (Dune: Part Two), Jared Harris (Allied), Greta Lee (Tron: Ares) sau Jason Clarke (Oppenheimer), pentru că personajele nu au importanță.
Fiecare are un rol prea mic pentru a-și arăta talentul, în locul lor puteau fi niște necunoscuți și nu s-ar fi schimbat nimic.
🏆 A House of Dynamite – Verdict 👍 sau 👎
Ideea de a spune povestea din mai multe puncte de vedere e interesantă. Bigelow vrea să ne arate cum același eveniment capătă sensuri diferite în funcție de cine îl trăiește.
Doar că, pe măsură ce filmul se derulează, realizezi că fiecare perspectivă nouă nu face decât să reia, aproape la indigo, ce ai văzut deja.
A House of Dynamite e un film care putea fi extraordinar, dar se mulțumește să fie doar corect.
Are tot ce-i trebuie pentru un thriller de top, doar că uită că publicul are nevoie și de emoție, nu doar de ordine în haos.
Cu ce am rămas urmărindu-l? Dacă se trezește vreun descreierat să apese butonul roșu, ne-am căcat pe noi, kaput civilizație.
Kathryn Bigelow rămâne o regizoare nemaipomenită, dar aici a cam dat chix. Dacă oprești filmul când se termină prima numărătoare inversă, nu pierzi absolut nimic.
Filmul pornește de la un arsenal bogat, dar cu fiecare repetiție a evenimentului mai exploda o rachetă, iar la final am rămas doar cu șase.
Trailer
