Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 1983
Mi-am luat mare păcăleală cu Fanny och Alexander, eram absolut convins că este un film romantic, de genul Romeo + Juliet.
Cât de mult aveam să mă înșel.
🎬 Fanny och Alexander – Premisă 📖
Începutul pare scos dintr-o carte cu miros de prăjituri și lemn lăcuit: casa familiei Ekdahl este plină de râsete, balustrade sculptate, mătăsuri foșnitoare și glume cu tentă erotică între aperitiv și desert.
Suntem în Suedia de la începutul secolului XX, iar viața în conacul acestei familii numeroase e o piesă de teatru pusă în scenă non-stop, cu cortine, aplauze și machiaj emoțional.
Fanny și Alexander, cei mai mici membri ai clanului, trăiesc o copilărie aparent paradisiacă, presărată cu jocuri și povești cu fantome.
Nimic anormal și suprem de plictisitor. Așa îmi ziceam după vreo 40-50 de minute de urmărit o cină fastuoasă de Ajun de Crăciun.
Însă filmul face trocul suprem: primește un Oscar, dar cedează un Oscar.
Cei doi copii schimbă casa din cauza unei tragedii și tonul peliculei se transformă și el radical.
💭 Fanny och Alexander – Comentariu 🍿
Așa cum menționam în preambul, a fost o diferență colosală între ce credeam că voi urmări și ce am primit de la Fanny och Alexander.
Nu e un film. E o experiență. O exorcizare. O autobiografie cu fantome, îngeri, demoni și o echipă de teatru care ține loc de armată de salvare.
Ingmar Bergman (Jungfrukällan) își varsă copilăria în cadre pline ochi de sens, culori, traumă și amintire. Și o face cu o eleganță care ar putea părea prețioasă, dacă n-ar fi atât de viscerală.
🖼 Structura filmului: un triptic în trei acte
Filmul e structurat ca un triptic:
- Viața burgheză teatrală (luminoasă, opulentă, ludică).
- Prizonieratul episcopal (frig, întuneric, represiune).
- Evadarea metafizică (cufere magice, întâlniri onirice, renaștere).
În fiecare secțiune, Alexander e mai puțin un copil și mai mult o conștiință în formare.
⚔ Artă vs. Religie – Bătălia simbolică
Un suflet fragil, dar combativ, prins între două forțe: arta (viață, imaginație, libertate) și religia dogmatică (moarte, rigiditate, supunere).
Nu știu de ce Fanny este în titlul filmului, fiindcă, deși e sora mai mică a lui Alexander, nu contribuie cu nimic, dacă ar fi dispărut complet, povestea ar fi rămas aceeași.
Alexander este sufletul acestui film, un băiat cu o imaginație debordantă, care dă viață unor statui angelice, desigur, femei goale, că e la vârsta la care hormonii fac ravagii prin corp.
Așadar, încă din start ni se transmite ideea că mintea lui este zburdalnică, un amănunt care contează mult în viitor, când nu mai știm dacă imaginile pe care le vedem sunt reale sau plăsmuiri febrile ale unui copil chinuit de tragedii.
🎭 Familia Ekdahl vs. Episcopul – Două lumi ireconciliabile
Familia Ekdahl trăiește ca într-o piesă de Cehov montată cu regie de Almodóvar: intens, teatral, visceral.
Ei cred în bucuria de a trăi, în imperfecțiuni, în adulter și în confesiuni nocturne.
De cealaltă parte, episcopul trăiește într-un univers al interdicției și al ascetismului.
Atunci când Emilie se mută cu copiii în casa lui, e ca și cum și-ar muta sufletul într-un sarcofag cu crucifix.
Această opoziție e esența filmului.
De-o parte: viața ca improvizație, joc, memorie.
De cealaltă: viața ca pedeapsă, ca tăcere, ca închisoare în numele unui Dumnezeu care nu râde.
👻 Supranaturalul bine temperat: Fantome, halucinații și întrebări fără răspuns
Dacă vă zic că în această poveste aparent banală sunt inserate elemente supranaturale și chiar SF, mă credeți?
O să spuneți că am luat-o razna dacă menționez de bântuiri fantomatice și realități paralele?
Cum? Într-un film despre o familie de la început de secol XX? Oare am fumat ceva stricat?
Din fericire, încă sunt zdravăn la cap, dar Bergman (Persona) creează o epopee plină de ambiguități și halucinații.
Mie mi-a pus capac, dar nu funerar, celebrul moment de confuzie din pod.
Am stat mult să mă întreb care ar fi răspunsul corect la întrebarea care se iscă după acea scenă.
Răspunsul, în cel mai pur stil bergmanian, este: da și nu.
E real? E halucinație? E magie? E trauma care prinde formă vizuală?
Cel mai probabil, scena din pod e o proiecție. Sau poate un vis. Sau poate o metaforă pentru „moartea copilăriei” în acel loc funest.
O altă secvență suprarealistă, tulburătoare și criptică este cea cu Ismael, un personaj androgin, ce emană o liniște ireală și pare a fi un intermediar dintre Alexander și forțe mai mari.
Înger sau demon? Sau ambele simultan? Orice ar fi, Bergman nu explică. Te lasă să decizi singur. Și asta face ca fiorul să ți se strecoare pe nesimțite pe șira spinării.
Ismael nu e doar o figură mistică. E poate o parte din Alexander. E dorința lui reprimată de a se elibera. Sau chiar demonul interior care, o dată eliberat, face dreptate.
Bat și eu câmpii cu tot felul de explicații, atât de simbolic și enigmatic este acest film, încât m-a pus pe gânduri zile bune înainte să-mi fac curaj să aștern aceste rânduri.
🎨 Imaginea și decorurile – Artă în stare pură
Imaginea semnată de Sven Nykvist e demnă de muzeu. Nu pentru că este învechită, ci pentru că trebuie admirată de toată lumea.
Cadrele sunt picturale, iluminarea e de o delicatețe aproape religioasă. Ai impresia că poți mirosi lemnul lăcuit, simți textura draperiilor și auzi tăcerea dintre replici.
Decorurile sunt mai grăitoare decât orice replică: casa Ekdahl e caldă și vie, simți mângâierea ei în fiecare cameră.
Casa episcopului se poziționează la polul opus. E cubică, sterilă, un coridor către uitare.
Nimic nu este întâmplător în această estetică plină de semnificații filozofice și religioase, până și forma unei clanțe cred că simbolizează ceva anume.
Personajele sunt prea multe pentru a le enumera, dar figură centrală rămâne Alexander, captiv între teluricul tragic și celestul salvator.
Bertil Guve, la primul și ultimul său rol important, joacă perfect, alegerea lui este excepțională. Simți ce simte și el, trăiește ce trăiește și el. Și, mai presus de toate, ți-e frică de ce-i e și lui frică.
Filmul a mai câștigat alte trei premii Oscar, dar la categorii tehnice: cel mai bun decor și design de producție, cea mai bună imagine și cele mai bune costume.
Și toate au fost pe merit, Fanny och Alexander arată fabulos din toate punctele de vedere.
🏆 Fanny och Alexander – Verdict 👍 sau 👎
Surpriza mea a fost totală, pentru că a venit în valuri.
Primul mare șoc a fost când mi-am dat seama că nu-i o dramă romantică telenovelistică.
Al doilea a venit când atmosfera s-a schimbat brusc și opulența de sărbătoare s-a transformat în austeritate monahală. Și nu mă refer aici doar la bunurile materiale, ci și la cele spirituale.
Fanny och Alexander e poate cel mai personal și complet film al lui Bergman. Este o confesiune mascată în basm, un testament artistic și o lecție despre cum copilăria e o luptă între ce ți se dă și ce îți permiți să visezi.
Nu e ușor de digerat, dar e imposibil de uitat. E un film în care ai nevoie de timp. Timp să vezi. Timp să simți. Timp să îți reamintești că uneori, un cufăr poate fi mai sigur decât o icoană.
Pentru că rareori filmul merge atât de adânc, atât de sus și atât de aproape de adevărul despre copilărie, pierdere și supraviețuire prin artă, eu am să-i cumpăr la suprapreț 10 cufere.
De ce sunt atât de generos? Pentru că Fanny och Alexander va fi un cu totul alt film la revizionare, având în vedere ce ne spune Bergman la final, cuvinte simple, dar care schimbă sensul poveștii din temelii.
(5 / 5)
Trailer
