Superman

admin 06/07/2025 Acțiune Leave a comment

E o pasăre? E un avion? Nu, este Superman din 1978, filmul regizat de Richard Donner.

🎬 Superman – Premisă 📖

Într-o galaxie îndepărtată, pe Krypton, îl găsim pe Jor-El (Marlon Brando – The Godfather), o ființă cerebrală care anunță, ca un Moise galactic, cataclismul ce va spulbera planeta.

Nimeni nu-l bagă în seamă, așa că Jor-El nu are altceva de făcut decât să asigure supraviețuirea speciei sale prin trimiterea unicului său fiu pe Pământ. Cam biblic, nu?

Mica navetă spațială călătorește câțiva ani prin spațiul vast și se prăbușește în ograda a doi bătrânei din Kansas, care-l adoptă instantaneu pe copilul ce le zâmbea blând.

Anii trec, Clark Kent crește frumos și ajunge ziarist la faimosul cotidian Daily Planet, unde pune ochii pe Lois (Margot Kidder).

Am uitat să menționez, Clark (Christopher Reeve) are puteri inimaginabile pentru un pământean, pe care le pune în slujba binelui.

Astfel, își câștigă rapid supranumele de Superman, spre disperarea unui răufăcător notoriu, Lex Luthor (Gene Hackman – The French Connection), care vrea să se îmbogățească prin metode ilicite.

Va reuși Superman să dejoace planul malefic al lui Lex?

💭 Superman – Comentariu 🍿

Înainte ca Marvel să umple ecranele cu glumițe și CGI din belșug, Superman era blockbuster-ul care făcea lumea să ofteze și să viseze cu ochii la cer.

Sau mă rog, la Christopher Reeve, un actor necunoscut pe atunci. Cu toată heterosexualitatea care-mi curge prin vene, tot trebuie s-o spun cu voce tare: „Ce bărbat fain era Reeve!”

Filmul a fost, în esență, începutul erei supereroilor și n-o să mă apuc acum să-i ridic osanale exagerate, pentru că realizarea este stângace privită prin ochelarii de azi.

Și nu mă refer la efectele speciale perimate, ci la scenariul care este mai aproape de magie decât de logică și presară mai mult poezie decât fizică.

🤯 Scenariu absurdul

De la Lois care sfidează gravitația, deși e un simplu om, fără motoare ascunse printre coaste, și până la finalul absurd, care n-are nici cea mai mică legătură cu realitatea, dacă acea acțiune ar fi posibilă, Superman beneficiază de un scenariu pueril, să nu zic chiar ridicol.

Nostalgicii pot azvârli cu bolovani în mine, dar ăsta este adevărul. Mă uitam la unele scene și nu-mi venea a crede că autorii scenariului n-au fost luați pe sus de o viitură de râsete când își imaginau respectivele secvențe.

✨ De ce funcționează, totuși, filmul?

Trecând peste aceste aspecte nefericite, filmul este unul de referință în istoria cinematografiei. Nu pentru că este cu un om care zboară și salvează avioane în picaj, ci pentru că este plin de speranță.

Personajele au o candoare în comportament care te face să le îndrăgești instant.

De la Lois și Clark, care zici că-s niște adolescenți timizi, și până la Lex și Otis, ale căror schimburi de replici sunt delicioase, toată lumea are un spirit jucăuș. Asta chiar dacă unii vor să vadă lumea explodând.

Ce să mai dau ture în jurul cuvântului care caracterizează perfect filmul: este FERMECĂTOR.

Primele două acte funcționează aproape ca un basm modern plin de idealism și speranța că binele poate învinge mereu.

🎭 Christopher Reeve – Superman întrupat

Oricât de drag îmi este Henry Cavill, tot Christopher Reeve rămâne standardul încă neatins.

Este absolut magnetic în acest dublu rol. Carismatic, elegant și cu acel zâmbet de „da, pot muta munți, dar nu mă laud”, a devenit imaginea simbol a eroului absolut.

Și știți ce? Chiar crezi că sunt două persoane diferite, cu și fără ochelari, abia acum am înțeles de ce Clark nu era recunoscut drept Superman.

Acei ochelari sunt simbolici. Nu lipsa lor îi deruta pe oameni, ci comportamentul diametral opus.

🚀 Zborul, muzica și emoția

Apărut imediat după Star Wars, Superman a rupt sinapsele copiilor de pretutindeni cu acea primă scenă de zbor. Poate nu mai impresionează azi, dar atunci a fost un moment magic.

Și cum pe fundal se auzea muzica lui John Williams, care ar putea face chiar și o cursă de metrou să pară un moment sacru, senzația de basm este completă.

Tocmai pentru că scena este complet ireală, ea devine absurd de frumoasă, ca o poveste fermecată cu doi adulți care se țin de mână printre nori și recită poezii de amor cu ochii închiși.

🌀 Actul III și finalul… cosmic

Hai că m-a lovit melancolia și încep să devin prea siropos pentru binele meu și, mai ales, al vostru.

Revin cu picioarele pe pământ și vă cutremur cu actul trei în care haosul explodează, pentru că Luthor își pune planul în aplicare, iar Superman trebuie să-și folosească puterile pe care le are la purtător.

Așadar, acțiunea fulminantă nu lipsește, filmul se transformă într-un disaster movie ca la carte, cu momente grandioase și clipe emoționante.

Iar finalul? Este de o absurditate cosmică. Și totuși… funcționează. Nu pentru că e logic. Nici vorbă. Ci pentru că e gestul suprem de iubire pe care Superman îl face pentru EA.

E momentul în care îți dai seama că filmul ăsta nu e despre fizică. E despre visul ăla copilăresc că binele poate salva totul.

💪 Reeve – Puterea blândă

Christopher Reeve nu l-a jucat pe Superman. A fost Superman. Un necunoscut la acea vreme, actor de teatru, el a fost un pariu riscant. Dar unul câștigat fără dubiu.

Cu un fizic atletic, dar niciodată ostentativ, și cu o expresie caldă care îți spunea „poți avea încredere în mine” înainte să deschidă gura, Reeve a oferit o performanță poate naivă, dar pură și sinceră.

Niciun alt Superman de după el n-a mai reușit să combine atât de natural forța supraomenească cu bunătatea absolut umană.

Remarcabil la Reeve nu sunt zborul sau forța, ele sunt fabricația efectelor speciale, ci modul în care îl joacă pe Clark Kent.

Stângaci, timid, cu spatele ușor cocoșat, ochii mereu pe fugă și un zâmbet prin care pare că-și cere iertare în permanență.

Apoi, în secunda în care ochelarii dispar și vocea se adâncește, devine Superman. Nu prin efecte sau costume, ci prin prezență.

Transformarea e atât de subtilă și elegantă încât, paradoxal, chiar ajungi să crezi că lumea ar putea fi păcălită de o simplă pereche de ochelari.

Dar dincolo de actorie, Reeve a fost esența a ceea ce ar fi trebuit mereu să însemne Superman: un simbol al speranței, nu al puterii.

A jucat rolul cu demnitate, cu un strop de autoironie discretă, dar niciodată cinică, și cu o empatie care ne-a atins sufletele.

De aceea, la fiecare revizionare, când Reeve zboară, simți că acel copil din tine care visa să fie erou zboară odată cu el, iar filmul devine nemuritor.

👩‍💼 Lois Lane – Tăioasă și imperfectă

La rândul ei, Margot Kidder a fost o Lois Lane atipică pentru vremea ei. Și asta a făcut-o memorabilă.

Deși este salvată de câteva ori de Superman, e departe de a fi simpla domnișoară aflată mereu în pericol.

Dimpotrivă, această Lois e o forță a naturii: independentă, obraznică, sarcastică și cu o voce care putea tăia oțelul mai bine ca laserul lui Superman.

Încă de la prima apariție, e clar că nu-i pasă ce cred bărbații din redacție. Are ambiția unui reporter de război și farmecul unei dive care a văzut tot, dar încă mai speră să fie surprinsă.

Aș fi vrut, totuși, să știe să scrie mai bine. Prea se pune accent pe faptul că pocește cuvintele. Ea, o jurnalistă, să greșească litere? În fine, poate sunt eu prea ciudat de m-a deranjat treaba asta.

Chimia dintre Kidder și Christopher Reeve nu e convențional romantică. Chiar dacă se cam topește în prezența lui Superman, nu-și pierde capul.

Îl chestionează, îl tachinează, îl seduce… și uneori îl face să se bâlbâie.

E o Lois imperfectă, dar și profund umană, cu vulnerabilități care o fac simpatică și replici care încă pocnesc cu ironie proaspătă.

🎩 Lex Luthor – Caricatural, dar eficient

Gene Hackman este un Lex Luthor mai mult caricatural decât înfricoșător. Nu vrea să distrugă lumea, doar să-i deturneze un pic piața imobiliară.

Este ridicol, dar cu planuri clare. Este extrem de inteligent, dar deleagă sarcini sensibile către Otis, prostălăul șablon care încurcă stânga cu dreapta.

Dar, cumva, și el funcționează în acest context, pentru că filmul nu se ia atât de în serios încât să-ți pierzi zâmbetul de copil.

🏆 Superman – Verdict 👍 sau 👎

Nu este doar primul mare film cu supereroi, este primul mare film cu speranță sinceră.

Genul acela de peliculă care nu apelează la cinism, ironie sau teoria conspirației, ci doar la puțină inimă și niște ochi care să nu clipească prea des când vezi omul cu pelerină zburând printre zgârie-nori.

Richard Donner, regizorul, nu a făcut un film. A semnat o declarație de credință. În bunătate. În eroi. În ideea că un străin venit din ceruri poate deveni cel mai bun dintre noi, fără să ceară nimic în schimb.

Superman este complet lipsit de ironie. Nu există „meta”. Nu are sarcasm, nu are dublu sens, nu e „film pentru fani”.

E pentru toți, dar mai ales pentru copilul din tine care voia să salveze lumea cu pelerina improvizată din cearșaf.

E un film care îți dă voie să crezi. Fără rușine. Fără zeflemea. Fără strategii de marketing. Doar un zâmbet curat și o promisiune: „O să fiu acolo când ai nevoie.”

Superman e o capsulă a inocenței. Un film făcut cu atâta dragoste de mit, de poveste, de umanitate, încât pare mai SF azi decât toate filmele cu efecte digitale la un loc.

Într-o epocă în care toți supereroii sunt frustrați, traumatizați, bețivi sau ironici, Superman rămâne ultimul cavaler pur. Fără glume stupide. Fără ego. Doar cu o pelerină roșie și o inimă cât Metropolisul.

Am să-i croiesc nouă pelerine în semn de omagiu, dar nu pentru ceea ce este, ci pentru ce a însemnat și pentru ce am pierdut în timp. Inocența și capacitatea de a ne bucura autentic.