The seed of the sacred fig are aproape trei ore, așa că nu vreau să aud comentarii pe tema asta, că v-am avertizat din start.
🎬 The seed of the sacred fig – Premisă 📖
Viitorul unei familii pare că devine luminos după ce tatăl a fost avansat în funcție.
Acesta tocmai a devenit un investigator după ani și ani de trudă. De fapt, cei din jur îl percep ca pe un securist de temut.
Cererea pentru un apartament mai spațios, care să asigure camere suficiente și pentru cele două fete, are acum șanse mari să fie aprobată.
Să nu credeți că vorbesc despre personaje care trăiesc în epoca de dinainte de 1989, în era comunistă mult oprimată de cizma tiranică a lui Ceaușescu, familia este din Iranul zilelor noastre.
Ceea ce părea o binecuvântare la prima vedere se transformă rapid într-un coșmar pentru că în Iran izbucnesc revolte, iar identitatea investigatorilor este dezvăluită.
Colac peste pupăză, Iman (Missagh Zareh), tatăl, își pierde pistolul de serviciu, ceea ce declanșează o altă serie de probleme, de parcă nu avea destule pe cap.
💭 The seed of the sacred fig – Comentariu 🍿
Filmul începe vijelios prin prezentarea unei anumite specii de smochin care are o particularitate deosebită și cu multe conotații simbolice ce trag niște paralele cu realitatea.
Scenariul, deși cu personaje principale fictive, își trage seva dintr-un fapt care s-a petrecut nu cu mult timp în urmă și care a declanșat proteste violente în Iran.
Mai mult decât atât, pelicula combină secvențe filmate pe ascuns în Iran cu imagini reale, din timpul acelor manifestări deloc pașnice, ceea ce conferă filmului o aură de documentar.
Nu este greu de imaginat care este subiectul în centrul căruia gravitează The seed of the sacred fig pentru că acțiunea are loc în Iran, o țară în care libertatea de orice fel este mai mult un concept utopic.
Prima parte a filmului se concentrează pe conflictul la nivel național, unul care se lasă cu victime.
Este vorba de un conflict dus între habotnicii care nu acceptă vreo abatere de la cutumele religioase restrictive și populația modernă care s-a săturat să-și conducă viața după niște percepte antice și de mult perimate moral și intelectual.
Nu zic că nu este dramatic acest segment, doar că nu a avut impactul necesar și scontat pentru că nici nu avea cum să mă atingă prea mult, eu făcând parte dintr-o altă civilizație și, practic, altă lume.
Cu toate acestea, respectivele scene sunt puternice prin ceea ce transmit pentru că nu de mult și noi, românii, ne-am regăsit în aceeași situație.
Chiar mi-a adus aminte de documentarul Între revoluții care trăgea o paralelă între Iranul din 1979 și România din 1989.
Dacă face ceva extraordinar de bine jumătatea inițială a filmului, atunci acel ceva este incredibilul sentiment de panică pe care-l împlântă în creierul personajelor.
Și nu doar al lor, și la mine ajunsese paranoia la cote maxime pentru că urmăream cu inima cât un purice acțiunile personajelor care sunt puse pe fugă.
Aparatul propagandistic este atât de bine pus la punct încât plantează fără probleme semințe de neîncredere în sufletul oamenilor de nu se mai pot bizui decât pe ei înșiși.
Nimeni nu mai are încredere în nimeni, toți au impresia că sunt urmăriți, că sunt ascultați, că au dosare groase la securitate, că viața le atârnă de un fir de vorbă sau o poză nelalocul ei.
Până și membrii familiei principale încep să se suspecteze, ceea ce ne aruncă, fără nici măcar să ne potolim foamea cu o sana, în partea secundă a peliculei.
Aici bătălia ideologică este comprimată substanțial, nu mai este una la nivelul unei țări, ci se desfășoară chiar în sânul familiei mai sus pomenite.
Războiul se dă între datorie și onoare, aici câmpul de luptă este reprezentat de tată, că el trebuie să decidă cine va învinge, un război între opresiunea milenară și libertatea mult dorită.
Filmul este vândut drept thriller, și înțeleg de ce, eu aș zice că este mai mult dramă, dar are și niște momente absolut terifiante care mi-au făcut inima să bubuie de zici că urla-n megafoane.
Finalul este unul atât de tensionat încât am ros două rânduri de unghii false, din acelea lungi, de prințese de Instagram, unghii cu care poți să te scarpini la rinichi.
M-au trecut toate apele de eram convins că am nimerit într-o inundație venită din neant.
Culmea, scenele respective ar fi părut jucăușe în condiții normale, dar în contextul filmului au căpătat niște conotații devastatoare.

Este, totuși, un pic prea lung pentru binele lui, așa l-am perceput, insistă cu niște fire secundare narative care au importanța lor, nimic de comentat, dar care-s lăsate de izbeliște ulterior.
În loc să fie unele vitale în ansamblul poveștii, au devenit oarecum un balast care a încetinit desfășurarea acțiunii.
Mare minus nu pot spune că este, că nu am simțit durata ca pe-un bolovan legat de genunchi, dar se putea un ritm o țâră mai alert.
Nici nu știu dacă este cazul să pomenesc care este scânteia de la care pornește povestea din film, am evitat s-o menționez în startul comentariului, dar vă dau un indiciu.
Este vorba despre purtarea unui hijab. Mai exact, despre purtarea lui în mod necorespunzător, ceea ce în Iran este o ofensă aducătoare de moarte.
Impresionează dinamica relațiilor din cadrul familiei protagoniste, primul care se schimbă radical este tatăl.
Își dă seama rapid că funcția pe care acum o ocupă intră în contradicție cu sistemul său de valori, dar este nevoit să plece capul, înghițit fiind de un regim cu care nu se poate lupta.
Devine o parte a acestuia, spre stupefacția soției Najmeh (Soheila Golestani) și, mai ales, a fiicelor care nu-l mai recunosc deloc pentru că se transformă într-un tiran draconic.
Și cred că deja am scris cam multe, deși nu am scăpat vreun mare spoiler, că aceste lucruri se regăsesc în scurta introducere a peliculei.
Să închei într-o notă veselă, că prea m-am deprimat până acum, filmul m-a lăsat cu o foame de lup pentru că mâncarea este prezentă în aproape fiecare scenă.
Să nu vă gândiți la cartofi prăjiți sau cine știe ce fast-food, nici vorbă de așa ceva, sunt numai produse autohtone care arată atât de apetisant de mi se deversa Dunărea-n gură.
🏆 The seed of the sacred fig – Verdict 👍 sau 👎?
Producția este una cu adevărat tragică pentru că a trecut prin multe peripeții până să apară pe ecrane.
Regizorul a fost condamnat la ani grei de închisoare pentru filmele sale anterioare care criticau regimul iranian și a fost nevoit să fugă din țară pentru a nu fi arestat și biciuit.
În momentul în care evenimentul real care i-a inspirat producția avea loc, el era la pârnaie pentru că a intrat de mai multe ori în conflict cu guvernul iranian.
Așadar, cu atât mai mult merită apreciat acest film realizat în condiții extrem de dificile și, totuși, produsul final este unul atât de potent la nivel emoțional.
Dacă nu m-a impresionat cine știe ce prima parte, cea de-a doua și-a atins scopul pentru că nu mai era vorba de-un răzbel între arhaic și modern, specific, unei anumite zone, din contră, filmul a vorbit pe înțelesul tuturor.
Poate exagerez, nu al tuturor, dar al celor care au trecut prin asemenea momente groaznice în care viața nu le aparținea, erau doar o marionetă manevrată după bunul plac al unui dictator descreierat.
Te distruge cerebral să vezi cum unii oamenii mor pentru o frântură de libertate într-o parte a lumii, în timp ce alții ar renunța într-o clipită la ea în altă parte a lumii din comoditate, să nu zic prostie.
Deși nu voiam să fiu atât de darnic pe măsură ce urmăream pelicula, la final am conștientizat importanța mesajului transmis și de aceea am să-i ofer 9 pistoale, să aibă din belșug.
(4,5 / 5)

Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
