Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Odată cu The Living Daylights începe o nouă eră, una scurtă, în franciza lui James Bond.
🎬 The Living Daylights – Premisă 📖
Filmul începe clasic, cu James Bond (Timothy Dalton – Hot Fuzz) aflat într-o misiune de antrenament care se transformă rapid într-un avertisment: lucrurile nu mai sunt ce par.
Misiunea oficială a lui 007 este să-l protejeze pe generalul sovietic Georgi Koskov, un dezertor de rang înalt, care cere azil în Occident.
Acesta susține că în URSS a fost declanșată o nouă politică secretă: „Smiert Spionam” (moarte spionilor). Cu alte cuvinte, cine joacă de partea greșită riscă să fie eliminat fără avertisment.
Bond ajunge astfel prins într-un hățiș de interese internaționale care îl poartă din Bratislava până la Viena, din Afganistan până înapoi în Europa de Vest.
În toată această poveste apare Kara Milovy (Maryam d’Abo), o violoncelistă prinsă fără voie în mecanismele Războiului Rece, care devine aliata și, bineînțeles, interesul romantic al lui Bond.
Pe măsură ce conspirația se complică, Bond e nevoit să aleagă între ordinele primite și instinctul propriu, într-o lume în care liniile dintre bine și rău sunt din ce în ce mai greu de distins.
💭 The Living Daylights – Comentariu 🍿
☠️ Superstiții, blesteme și social media
Sunt superstițios când vine vorba despre acest film, am impresia că mi-a purtat ghinion.
La prima încercare de a-l viziona, nu au trecut 20 de minute și am primit email de la Meta că mi-a fost suspendat contul personal de Facebook.
Două zile mai târziu, când îl pornisem iar, după o oră m-am trezit cu anunțul că pagina de Facebook Cinemagie a intrat pe mâna hackerilor.
A treia oară am tremurat ca varga, de teamă să nu mai primesc vreun mesaj nefast. Și ghiciți ce? La 2 minute după ce l-am terminat, a venit notificare de la TikTok că un necunoscut încearcă să se conecteze la contul meu. Nu fac mișto de voi.
În fine, aventuri de-ale mele cu păcătoasa asta de social media, să revin la producția care face obiectul acestei investigații.
🧱 Un Bond rigid, dar funcțional
Se simte o nouă direcție în portretizarea spionului preferat, The Living Daylights fiind filmul în care James Bond își schimbă tonul ca un tip care a băut prea mult la petrecere și, brusc, își dă seama că a doua zi are serviciu la 7 dimineața.
După zeci de ani de sprâncene ridicate, glume autoironice și gadgeturi care sfidau bunul-simț, intră în scenă Timothy Dalton și spune, fără să zâmbească prea mult: „Hai să fim serioși”.
Dalton nu vrea să fie simpatic. El vrea să fie Bond. Un Bond mai apropiat de romanele lui Fleming: rigid, moralist, încăpățânat și, uneori, chiar ușor antipatic.
Nu face poante gratuite, nu cochetează cu absurdul și nu pare genul care să se oprească dintr-o urmărire ca să-și potrivească mai bine cravata. Pentru unii, asta a fost un șoc. Pentru alții, o gură de aer proaspăt. Eu sunt undeva la mijloc.
Nu m-a cucerit cu acest prim film și, săracul, nici nu a avut prea mult timp la dispoziție s-o facă, după următorul episod fiind scos din ecuație.
Totuși, hai să nu fiu prea rău, Bond-ul lui Dalton nu este deloc un eșec, personajul funcționează prin tensiune, nu prin carismă expansivă.
Îl simți mereu încordat, mereu atent, mereu gata să reacționeze. Când trage, nu e elegant, e eficient.
Când tace, nu e misterios, e concentrat.
Și, poate cel mai important, când greșește sau e pus la zid, nu o face cu zâmbetul pe buze, ci cu o furie controlată care spune multe despre personaj.
Dalton aduce un Bond mai apropiat de om decât de mit. Un Bond care pare să simtă presiunea misiunilor, care nu tratează moartea ca pe un accesoriu narativ și care, uneori, pare chiar deranjat de rolul pe care trebuie să-l joace.
Nu e Bond-ul cu care vrei să bei un martini. E Bond-ul pe care vrei să-l ai lângă tine când lucrurile scapă de sub control.
Dalton pare un Bond care a venit prea devreme pentru publicul de atunci, dar exact la timp pentru ideea de Bond care urma să se nască mai târziu.
🌍 Războiul Rece, fără desene animate
Filmul respiră Război Rece din toate cadrele. Nu avem megalomani cu baze spațiale, ci oameni care mint, trișează și vând arme ca pe legume în piață.
Inamicii nu sunt caricaturi, ci birocrați, traficanți și generali cu planuri suficient de realiste încât să pară plauzibile. Asta dă filmului o greutate aparte, chiar dacă uneori devine mai puțin spectaculos decât Bond-ul cu care eram obișnuiți.
🎻 Kara Milovy, omul din mijlocul furtunii
Relația dintre spion și Kara Milovy e surprinzător de… omenească. Kara nu e vreo femeie fatală care pică pe spate la șarmul lui Bond, nu e nici super-spioană, nu e nici măcar foarte pregătită pentru lumea în care e aruncată.
E o civilă speriată, confuză, dar încăpățânată. Relația dintre ea și Bond este mai degrabă de protecție și respect decât de seducție agresivă.
E una dintre puținele dăți când Bond chiar pare să țină la cineva, nu doar să bifeze o altă trântă sexuală în pat.
Acțiunea e solidă, fără să fie explozivă în sensul modern. Mă rog, sar destul de multe lucruri în aer (mașini, poduri, avioane), dar nu la acest tip de exploziv m-am referit.
Secvențele sunt mai cu picioarele pe pământ, nu devin ridicole sau greu de crezut ca fiind posibile.
Sună ciudat să scriu că acțiunea e cu picioarele pe pământ când piesa de rezistență are loc la înălțime.
✈️ Bond, avionul și ideea foarte proastă de a te agăța de el
Finalul din The Living Daylights e genul ăla de moment care te face să te lași ușor pe spate și să spui: „stai un pic… chiar face asta?”.
Nu pentru că nu l-ai mai fi văzut Bond în situații limită, ci pentru că aici totul pare prea real ca să fie doar un truc de cinema.
Bond nu salvează lumea dintr-un buncăr high-tech și nici nu apasă pe vreun buton magic. Pur și simplu rămâne fără opțiuni și se agață de un avion militar care decolează. La propriu.
Și poate tocmai de asta scena funcționează atât de bine: pentru că nu pare regizată să impresioneze, ci să rezolve o problemă.
Avionul e real, greoi, zgomotos, iar zborul nu are nimic din romantismul aventurii. Totul e forță brută, vânt, metal și gravitație care trage în jos fără milă.
Faptul că scena a fost filmată în aer liber, cu un avion adevărat, se simte în fiecare cadru. Nu e senzația de fundal proiectat, nu e aerul acela steril de studio. Vântul chiar bate, avionul chiar zboară, iar omul prins de el chiar trebuie să reziste.
Deși este evident că Dalton nu e în toate cadrele, senzația de risc nu dispare niciodată, pentru că pericolul nu e jucat, e real.
Dacă te uiți la finalul ăsta azi, după zeci de filme în care eroii sar între clădiri generate pe computer, scena din The Living Daylights are ceva aproape… brutal de simplu.
Și funcționează tocmai pentru că nu încearcă să fie mai mult decât este: un pariu riscant, filmat pe bune, care te face să simți pericolul, nu doar să-l admiri.
Totuși, filmul nu e lipsit de probleme. Ritmul mai serios poate părea lent pentru cei obișnuiți cu Bond-ul mai jucăuș.
Asta n-ar fi o problemă prea mare, pe mine m-a sâcâit scenariul destul de banal, care nu inovează nimic.
Unii antagoniști nu sunt suficient de memorabili, iar complexitatea complotului riscă, pe alocuri, să pară mai degrabă confuză decât sofisticată.
Nu e genul de film care să-ți dea senzația de „spectacol total”, ci mai degrabă de thriller politic cu licență de spionaj.
Am înțeles dorința filmului care vrea să ne arate un Bond mai uman, care obosește, care se enervează, care nu mai are chef de glume când lucrurile devin serioase.
Doar că povestea nu se ridică la nivelul personajului și, mai ales, a îmbătrânit urât.
Să te uiți acum la film și să vezi că mujahedinii sunt băieți buni, parcă nu-ți cade prea bine la stomac.
🏆 The Living Daylights – Verdict 👍 sau 👎
Acest Bond este un film de tranziție în franciza legendară. Nu e nici cel mai spectaculos, nici cel mai memorabil, dar e curajos în felul lui.
Are meritul de a fi tras frâna după era Roger Moore și de a fi încercat să reașeze personajul pe baze mai realiste, mai reci și mai umane.
Timothy Dalton nu e Bond-ul tuturor, dar e un Bond necesar. Filmul nu explodează în distracție, dar nici nu plictisește.
E genul de Bond pe care îl apreciezi mai mult cu timpul, când îți dai seama că sub lipsa de artificii se ascunde o încercare sinceră de maturizare a seriei.
Nu e perfect, dar e solid, coerent și surprinzător de relevant chiar și azi.
Trailer
