Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
The colors within (Kimi no iro) a fost prezentat în cadrul festivalului Izanagi 2025 cu aproape o lună înainte de lansarea în cinematografele din România.
🎬 The colors within – Premisă 📖
Totsuko este o adolescentă ce pare ca oricare alta de vârsta ei, cu probleme legate de școală și cu schimbări corporale care îi dau ritmul peste cap.
Însă ea posedă o abilitate deosebită, chiar unică, percepe culorile în mod diferit față de ceilalți. Nu că-i daltonistă, ci are capacitatea de a se uita în sufletul tău și vede ce culoare ai ascuns acolo.
Frecventează o școală restrictivă condusă de măicuțe unde rugăciunea este mai sfântă decât intonarea odei tovarășului suprem în timpul comunismului.
Cum este neastâmpărată din fire, mai calcă din când în când strâmb, una dintre boacănele recente fiind intrarea într-o trupă alături de albastra Kimi și verdele Rui.
💭 The colors within – Comentariu 🍿
Pornesc pe o notă falsă și menționez din start că anime-ul este mult prea copilăros pentru gustul meu, neavând ceva complex care să-mi atragă atenția.
Premisa este deosebit de originală și credeam că voi primi ceva profund la nivel psihologic având în vedere că regizoarea Naoko Yamada s-a aflat și la cârma excelentului A silent voice, care s-a ocupat de o temă dureroasă și sumbră.
Aici tonul este vesel, lipsit de griji, subiectul abordat fiind unul lejer și care îmbie la glumițe și distracție.
Din păcate, scenariul nu este unul destul de bogat în întâmplări palpitante care să asigure un ritm fluent, omogen și lipsit de hârtoape.
Aveam impresia că totul se desfășoară cu încetinitorul, personajele așteaptă o veșnicie până să-și rostească replicile, iar desfășurarea acțiunii este prea molcomă.
Nu există antagoniști, nu avem drame lacrimogene, nu ne lovim de evenimente supranaturale, povestea este una liniară și dominată de un previzibil deranjant.
Anime-urile văzute până acum, al căror număr a tot crescut în ultimii ani mulțumită festivalului Izanagi, mă învățaseră cu răsturnări de situație sau surprize picate din neant.
Nu și în The colors within care o urmărește pe Totsuko făcând cam aceleași lucruri, un pic diferit de fiecare dată, dar nu suficient încât să elimine senzația de redundanță.
Nu am fost singurul pătruns de acest sentiment pentru că am fost flancat de niște domnișoare care începuseră să se foiască în scaune de plictiseală, aproape să le crape inima-n piept că nu pot folosi telefonul.
Animația are și câteva calități incontestabile, umorul fiind una dintre ele, nu pe gustul meu, dar sala a râs consistent ori de câte ori Totsuko trăgea o față mirată prinsă cu mâța-n sac.
Apropo de pisică, nu putea lipsi felina mistică, ghidul călăuzitor care te aduce pe drumul cel bun când te rătăcești.
O altă bilă albă este prezentarea și folosirea unui instrument muzical mai puțin cunoscut, dar fascinant, anume tereminul inventat acum mai bine o sută de ani de fizicianul rus Lev Sergeyevich Termen (sau Leon Theremin).
Cânți la el fără să-l atingi, aproape la fel cum îți subtilizează hoțul portofelul din buzunar, ca prin magie, de nici nu simți când și cum s-a întâmplat.
Nu mă apuc să detaliez istoria acestei drăcovenii de instrument, cert este că m-a fermecat modul de utilizare.
Și, nu în ultimul rând, finalul este senzațional pentru că actul trei constă, în mare parte, dintr-un concert pus la cale de trupa care își alege un nume extrem de ciudat.
Piesele sunt excelente, mai ales ultima care, din punctul meu de vedere, este dumnezeiască. Amin!
Comentarii pe seama aspectului tehnic nu am de făcut, animația este desenată clasic, nu iese cu ceva în evidență, nici în bine, dar nici în rău.
Totuși, simt nevoia să cârcotesc designul bunicii uneia dintre fete, ni se tot spunea că este bunica ei, dar mă uitam cu uimire la ea și nu-i dădeam mai mult de 40 de ani, atât de bine arăta.
Ce mătușa May jucată de Marisa Tomei, joacă la pitici, mamaia de aici este forță nucleară! Hm, parcă acum nu mai e cârcoteală, ci laudă.
🏆 The colors within – Verdict 👍 sau 👎
Filmul este mult prea lung pentru transmiterea unui mesaj extrem de simplu.
Sau poate așa l-am perceput eu, o brută insensibilă cu o vârstă de două ori mai mare decât a majorității audienței.
Nu m-a emoționat în vreun fel, că nu este genul acela de anime, precum Grave of the fireflies sau Your name, și nici nu am râs pentru că schimonoselile și grimasele nu mai reprezintă comedie pentru mine.
Dar este o peliculă drăguță, iată că pot da dovadă și de un strop de obiectivitate, mai ales datorită poveței pe care ne-o predă clar și răspicat: lasă-ți culoarea reală să iasă la suprafață, n-o mai ține închisă în tine.
Spre acest deziderat tinde și eroina noastră care încă nu știe să-și vadă propria culoare.
Iaca așa mi s-a făcut poftă să ascult melodia True colors interpretată de Cyndi Lauper.
Dacă eram întrebat cu vreo 20 de minute înainte de final ce verdict aș da pe loc, n-ar fi fost deloc de bine, dar concertul susținut de trupa adolescentină mi-a mai înmuiat sufletul.
Așa că am plecat de aici pentru că am 6 pisici de mângâiat.
(3 / 5)
