Related Articles
Nu puteam rata evenimentul anului care combină muzica și filmul, anume Taylor Swift: The Eras Tour.
Cam scump biletul, dar baba suferă la frumusețe, n-am avut ce face, am decontat 70 de lei plus taxe de procesare online.
🎬 Taylor Swift: The Eras Tour – Premisă
Cred că-i de la sine înțeles că nu am ce să scriu la premisă că nu avem parte de un film în adevăratul sens al cuvântului.
Este doar concertul artistei filmat în vreo trei seri pe stadionul SoFi din Inglewood, California.
A fost făcut repede, editat pe fugă, împachetat cu o fundiță și lansat pe marile ca un spectacol magistral.
Asta spre disperarea studiourilor care nu mai știau care încotro să-și zburătăcească filmele pentru a se da la o parte din calea acestui monstru.
💭 Taylor Swift: The Eras Tour – Comentariu 🍿
N-am fost, nu sunt și nu voi fi în veci fan Taylor Swift. Și nu că aș avea ceva cu ea, dar nu sunt deloc atras de muzica mileniului 3, am rămas blocat în cea din anii 70-90 ai secolului trecut.
De ce am fost, totuși, la concert? De curiozitate.
Probabil o să sun ca un boșorog răsuflat în rândurile următoare, dar este trist că generația de acum a crescut crezând că asta este muzica bună.
Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost asaltul organoleptic reprezentat de multe zorzoane narative, maculatură vizuală și arhitectură scenică.
Ce s-a întâmplat cu arta interpretativă pură, doar artistul și scena?
De ce și de unde nevoia de a distrage atenția cu fel și fel de bling-bling-uri inutile?
Păi vedeți un concert a la Celine Dion, aproape că nici nu dansează, este doar ea și scena, scena și ea, contează actul artistic, nu teatralitatea excesivă.
Simțeam că urmăresc un film regizat de Michael Bay, mult stil, puțină substanță.
Orchestrația-i prea simplă, liniile melodice sunt asemănătoare, versurile puerile, iar mesajele nu au vreo profunzime aparte.
Toate piesele (mă rog, aproape toate) sunt pe același stil, ușor confundabile, nu transmit originalitate, nu ies deloc din zona de confort de frică să nu-și alieneze fanii fragili.
Nu zic că-s rele, Doamne ferește, doar că piesele ei par în permanență adolescentine, nu trec de un anume prag de maturitate, toate sunt despre dragoste și atât.
Mă așteptam să mă impresioneze până la lacrimi măcar 1-2 piese, dar toate-s banale, nu își asumă vreun risc, nu au nimic cu care sa iasă în evidență.
Zici că este Dorinel Munteanu cu al său Oțelul, joacă numai la remiză, nu se aventurează prin teritorii necunoscute, stă în propria pătrățică de teamă să nu dea chix.
Totuși, Taylor a ajuns la 33 de ani, nu mai are 18 ani să cânte în continuare siropoșenii pline de platitudini plafonate gen: l-am iubit, m-a rănit, am/a plecat, sunt tare, îmi revin, o iau de la capăt.
Concertul a fost ca pianul ei, plin de bălării care-ți acaparează atenția să uiți că ai mai auzit fix aceeași poveste și în piesele anterioare.
S-a mai încins oleacă atmosfera când a scos la înaintare șarpele și a devenit un pic mai îndrăzneață, dar doar un pic, că melodiile au rămas cele tipice unei adolescente rănite din dragoste.
Ce mi s-a părut mai trist este că acest concert, care este unul fad, ca orice alt concert de gen, este ridicat în slăvi ca și când omenirea nu a mai văzut vreodată așa ceva.
Hai măi, serios? Nici măcar coregrafia dansantă nu-i cine știe ce, doar unii care se zbânțuiau de colo până colo ca niște găini cu capetele tăiate.
Și totul este prezentat ca pe ceva monumental de glorios, ceea ce mi s-a părut ridicol.
Chiar în halul ăsta a ajuns societatea încât nu mai știe ce arată excelența și a ajuns să ridice la superlativ ceva ce în trecut era doar în regulă, normal și nimic mai mult?
Dacă este să o zic pe aia dreaptă, Taylor Swift (Amsterdam) îmi pare mai mult un produs prefabricat de marketing decât un talent nativ care să rupă gura târgului.
Nu am auzit-o să cânte într-o plajă largă de octave, vocea ei este bună, dar atât.
Comparați cum cântau legende ca Whitney Houston, Celine Dion sau Aretha Franklin.
Păi când dădeau drumul notelor muzicale, direct din bojoci veneau decibelii, nu din gâtlej, cum se întâmplă în majoritatea pieselor ei.
N-am auzit să deschidă gura larg și să explodeze niște triluri care să dărâme acoperișul stadionului și să spargă niște pahare de cristal.
Și nu că am ceva doar cu ea, așa este mai toată muzica de acum. Nu toată, că mai sunt excepții, gen Adele.
Să destind un pic atmosfera, cică sala era plină de fani, ăștia cântau de rupeau pe piesele ei, doar eu mă gândeam la sănătatea ei și strigam disperat:
„Nu mai sta cu bulanul la vedere, pune pe tine un crac de pantalon, că te ia cu răcoare pe la inghinale‟.
Experiența a fost cea pe care o anticipam, nici nu aveam cum să mă supăr pe oameni că trăiau apoteotic ceea ce vedeau/auzeau, că nu eram la film, ci la concert.
Măcar după primele 70 de minute copiii de țâță din rândurile din fața mea au obosit că le trecuse ora de culcare și s-au liniștit, nemaiprovocând atât de mult deranj.
Nu înțeleg isteria, audiența erupea la fiecare scuturat din cap și la fiecare sărit ca iepurele de parcă ar fi asistat la ceva extraordinar.
E ca și când un somalez lihnit zice că a gustat din ambrozie când dă de o oală cu ciorbă de fasole, dar gurmanzii rafinați știu că există și ceva mai bun de atât, spre exemplu fasole cu ciolan afumat.
Să nu mai zic că sala era inundată de valuri „juisante‟ când apărea câte un mascul la bustul gol.
Mă întreb oare cum ar fi reacționat dacă ar fi asistat la ceva cu adevărat revoluționar, precum moonwalking-ul sau aplecarea sfidătoare a gravitației, ambele marcă înregistrată Michael Jackon.
Cred că ar fi dat în apoplexie.
Se vede și, mai ales, se aude că producția a fost realizată rapid, fără o postproducție cum trebuie, din dorința de a arunca produsul cât mai repede pe piață.
Partea sonoră este slăbuță, prea mult zgomot de nu prea înțelegeai ce cântă, încă o dovadă că azi există prea puțină pasiune și prea multă lăcomie.
🏆 Taylor Swift: The Eras Tour – Verdict 👍 sau 👎
Probabil că așa au zis și bunicii despre muzica părinților și, la rândul lor, părinții despre muzica mea, este diferență clară între generații.
Dar aici este o diferență imensă, ce am ascultat la acest concert au fost doar pufoșenii inofensive care nu te provoacă intelectual, ba chiar versurile sunt pline de superficialitate juvenilă.
Când o să treacă peste un anumit prag de confort, abia atunci pot să încep să mă gândesc la ea ca la o legendă în devenire.
Păi ia luați de analizați piesele unui Michael Jackson, spre exemplu.
Puneți una lângă alta Billie Jean cu Little Susie, Thriller cu Earth Song, Bad cu They don`t care about us, You are not alone cu Do you know where your children are, Human nature cu Heal the world, Scream cu History.
Sunt piese vast diferite una de alta, fiind și melodii cu mesaje incredibil de diverse, mature, dure, serioase, dar și mai jucăușe, de distracție.
Ce să mai, este suficient să aud Little Susie (artă, nu muzică) și îmi dau seama că micționează cu jeturi în boltă peste toate piesele ei pentru că are orchestrație complexă, emoție profundă și mesaj matur, chiar întunecat, nu fâțâială copilărească.
Bine, poate sunt și eu prea dur comparând flocoșeniile lui Taylor Swift cu piesele legendare ale regele muzicii pop.
Personal, nu sunt impresionat de jonglerii artistice, ci de piese cu mesaje potente, care să mă pună pe gânduri, că astea sunt cele mai bune.
Cele de aici sunt fâșnețe, zdrăngănitoare, plăcute auditiv, nimic de zis, dar sunt ca o vată de zahăr, arată apetisantă, dar când o strângi în pumni rămâi doar cu un ghemotoc flasc de zahăr.
Observ cu tristețe că odată cu fiecare divă contrafăcută și fiecare star fabricat ce apar pe firmament parcă se ofilește și mai mult cultura muzicală a audienței.
De final, nu pot spune că am asistat la un film concert rău, dar așa cum am pomenit deseori în comentariu, este de un banal standard, nimic de excepție, nimic memorabil, nimic ieșit din comun în ciuda epocalelor recenzii ce par artificiale.
Și de aș vrea, nu pot să ascult mai multe de 6 piese la rând pentru că am impresia că-i una și aceeași repetată.
Închei spunând că acei 75.000 de swifties care reprezintă cea mai mare audiență a ei la un concert pălesc comparativ cu adevăratele audiențe de concert de pe vremea când se făcea muzică, nu zgomot autotunat.
(3 / 5)
Aș vedea concertul ăsta la cinema: https://www.youtube.com/watch?v=tLSLCit4Xr8
Sunt o gramada care ar merita vizionate la cinema. Poate cu penuria asta de filme cauzata de grevele actorilor si scenaristilor se va gandi cineva si la asemenea evenimente.
Desigur, daca se va gandi cineva, probabil o sa fie la americani, la noi greu de crezut ca vor ajunge daca nu reprezinta ceva proaspat.
A fost ABBA: The Movie în septembrie, dar l-am ratat.