Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Ce nu face omul pentru pasiunea sa! Am ajuns să mă duc la filme precum Mrs. Harris goes to Paris care se adresează unei audiențe restrânse din care, încă, nu fac parte. Dar decât să mă uit la Sunt pseudo-celebru, cine dracu` m-a băgat aici?, mai bine la film.
🎬 Mrs. Harris goes to Paris – Premisă
Povestea își stabilește cartierul general în Londra anilor 1950 unde doamna Harris (Lesley Manville – Maleficent: Mistress of evil) este o menajeră care duce o viață banală în care visele nu prea au ce căuta, că-s date imediate afară de grijile financiare.
Însă doamna Harris, în ciuda unor vești devastatoare, dar pe care le cam anticipa de ceva ani, are un vis și vrea neapărat să și-l ducă la îndeplinire.
Chiar dacă pare superficial, ea vrea, nici mai mult, nici mai puțin, să-și cumpere o rochie semnată de Dior.
Doar că acele creații sunt exclusiviste, rezervate doar elitelor rarefiate și, mai demoralizant, nu are deloc bani pentru a-și permite o asemenea extravaganță.
Dar doamna Harris are o calitate specială, nu se dă deloc bătută în încercarea ei de a-și cumpăra rochia mult dorită.
💭 Mrs. Harris goes to Paris – Comentariu
Filmul este destinat unei categorii mai în etate, undeva între vârsta a doua și a treia, când simți că viața a cam trecut pe lângă tine, dar încă nu s-a scurs de tot.
Funcționează ca o comedie dulce, dar cu destul de multe accente serioase și, să vezi chestie interesantă, chiar îi reușește această combinație.
Dacă vreți o caracterizare mai succintă, este o basm adult, o Cenușăreasă trecută prin viață care nu mai caută condurii magici s-o ducă la cufărul cu nestemate. În schimb, vrea să își îndeplinească un vis care să-i aducă un strop de fericire.
Mrs. Harris goes to Paris este fermecător din acest punct de vedere pentru că și doamna Harris, în ciuda modestiei sale exterioare, este o scumpete de femeie în interior.
Simpla ei prezența, împreună cu dulcele grai pe care îl folosește cu multă suavitate, indiferent de interlocutor, fie că-i cerșetor din Gara de Nord, fie că-i însuși Christian Dior, sunt suficiente pentru a-ți da o stare de bine care nu te părăsește pe tot parcursul filmului.
Modul în care rostogolește apelativele love, darling sau honey, folosind accentul britanic care îi dă un aer de nobilitate, are menirea de a-ți crea o atmosferă feerică, de basm pământean.
Deși poate că dă senzația de fițos, că doar ce vis este ăsta să îți iei ceva ce ține de domeniul material și nu spiritual?, Mrs. Harris goes to Paris nu este deloc așa.
Rochia este doar un simbol interșanjabil al urmăririi visului, poate fi înlocuită cu orice altă pasiune, orice altă dorință, orice ne aduce un strop de fericire într-o viață de altfel monotonă și plină de greutăți.
Dacă nu râzi un pic și nu îți exaltă sufletul la satisfacerea unor dorințe, atunci care mai este rostul de a trăi?
De asemenea, Mrs. Harris goes to Paris ne arată cât de mult înseamnă un dram de bunătate arătată celor din jur, bunătate care nu ne costă nimic, dar care poate avea un efect benefic în sufletul unor străini.
O informație utilă, o floare cadou, o vorbă dulce, un bună ziua cu zâmbetul cu buze, toate aceste mici eforturi, nici nu sunt eforturi, ci semne de bună creștere, pot schimba în bine ziua cuiva.
Mi-a plăcut și contrastul creat în Paris între eleganța sofisticată din interiorul casei de modă Dior și mizeria gunoieră de pe străzile orașului romantismului.
Filmul ne arată și cât de mult s-a schimbat conceptul de modă.
Dacă în trecut de bază erau prezentările care etalau creații ce putea fi purtate în public precum rochiile Dior.
acum zici că designerii își aruncă modelele în tomberoanele cu gunoi și cu ce deșeuri atârnătoare ies de acolo, alea-s creațiile prezentate pe podium.
Până acum laude peste laude, dar Mrs. Harris goes to Paris este o ficțiune care nu are nicio treabă cu realitatea.
Nu că ar fi bazat pe istorie, Ada Harris fiind un personaj fictiv, dar tot ce înconjoară povestea este o distorsionare cruntă a realității încât mai bine consider că acțiunea filmului are loc într-un univers paralel.
Anul 1957 vine la pachet cu niște anacronisme dezamăgitoare în ceea ce privește situația casei de modă Dior, de la dificultăți financiare inexistente la soluții salvatoare care deja erau implementate de ani buni, de la fotomodele croite pe sistem woke până la o conduită total neadecvată în sânul acelui mic univers al modei.
Nu mă întrebați de unde cunosc aceste amănunte, ideea este că știu că există 4 cărți scrise de Paul Gallico ce o au ca personaj principal pe doamna Harris.
Cel mai mult m-a deranjat un amănunt ușor de eliminat cu o minimă documentare, la o cursă cu 6 câini niciodată, NICIODATĂ, favoritul numărul 1 nu o să aibă cota 10 să câștige. Asta ar însemna ca restul de participanți să aibă cote peste 10 și dacă ar fi fost așa, punând câte 100 de lei pe fiecare câine, automat aveai asigurat un profit minim de 400 de lei dacă ar fi câștigat favoritul.
🏆 Mrs. Harris goes to Paris – Verdict
Oricât de fermecător și șarmant pare la prima vedere, filmul este îndulcit și spălat prea mult, eliminând destule momente mai dificile pentru personaj.
De parcă societatea curentă nu mai este capabilă să facă față unor secvențe mai dure și i se isterizează sensibilitatea din orice. Ah, stai, am uitat că suntem în 2022.
Iar această spălare cu detergent scenaristic duce la niște rezolvări miraculoase și coincidențe absolut nerealiste. Nu că în ansamblul său filmul ar fi fost unul verosimil.
Subiectul este clar utopic. Or fi mesajele drăgălașe: urmărește-ți visul cu orice preț sau caută fericirea spirituală, dar filmul uită că totul trece prin stomac.
Mrs. Harris goes to Paris este un film drăguț, încălzitor de suflete, darnic cu mesajele sale de înălțare spirituală, dar neglijent încropit și prea adaptat zilelor noastre, stricând atmosfera anilor 1950 pe care a umplut-o la refuz cu manierisme și mentalități contemporane.
Dacă se ținea pe metereze și nu ceda cenzurii actuale care parcă nu mai suportă momente mai dure, filmul ar fi fost unul extrem de reușit. Dar așa rămâne la nivelul decenței și mi-a generat un chef să citesc 7 cărți de filozofie.
(3,5 / 5)
