Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 1956
După câteva succese japoneze, a venit rândul Italiei să recucerească Oscarul cu La strada, film regizat de marele Federico Fellini.
🎬 La strada – Premisă 📖
Zampano (Anthony Quinn – Lawrence of Arabia) este un artist ambulant, un circar solitar, dacă vreți, care rămâne fără asistentă.
Se întoarce în sătucul de unde și-a procurat-o pe cea care a decedat cu gândul de a plăti pentru altă fată care să-l ajute.
Așa se trezește pe cap cu Gelsomina (Giulietta Masina) care nici n-ar pleca de lângă mama ei, dar nici nu ar sta în acea sărăcie.
Până la urmă se dă dusă, fiind și fermecată de gândul că va învăța meserie, chiar dacă va trăi în condiții mizere, mai mult sub cerul liber.
Eh, dar ce te faci cu Zampano care nu-i chiar pâinea lui Dumnezeu, ci mai degrabă oțetul dracului?
Nu o tratează deloc duios pe Gelsomina, ba o mai și admonestează fizic atunci când fătuca greșește numerele de circ pe care abia le învață.
Cine ar sta cu o asemenea brută?
💭 La strada – Comentariu 🍿
Urmărind această peliculă care se desfășoară într-un ritm molcom, fără cine știe ce agitație cinetică, mi-am dat seama că trebuie să fie ceva mai mult la mijloc.
Filmul este prea simplu la suprafață pentru a fi la fel de simplu și în profunzime.
Și, la un moment dat, mi-a picat și fisa, este un fel de Frumoasa și Bestia, dar fără să fie neapărat așa.
Bestia este Zampano, un bărbat puternic care rupe lanțuri cu pectoralii și inimile femeilor cu farmecul lui brut.
Are un magnetism aparte care te atrage fără să vrei, dar și un fitil scurt și nu ai vrea să afli ce explozibil aprinde când i se termină.
Te și topești când îți azvârle o privire pătrunzătoare, dar te și împietrește când deschide gura să-ți zică vreo două de-ți merg fulgii.
Frumoasa este Gelsomina, chit că nu se încadrează în normativul folosit pentru a descrie această caracteristică fizică. Dar ea este frumoasă în interior, prin felul gingaș în care vede viața.
Este naivă și fermecătoare datorită inocenței cu care privește lumea înconjurătoare, practic un copil care descoperă o altă groapă cu nisip, una mult mai mare.
Dar, în același timp, află că prin acel nisip se ascund și niște vietăți răutăcioase care te ciupesc din senin.
Mare lucru nu pare a se petrece în La strada, cei doi străbat Italia în lung și lat cu numerele lor care atrag oamenii ce au nevoie de o distracție pentru a uita de greutățile vieții.
Ei nu-și execută actul artistic în fața unor bogătani sau în locuri elegante, nici vorbă, se adresează păturii sociale sărace, amplasându-și mica arenă oriunde găsesc un locșor liber.
Și printre aceste reprezentații are loc drama, dar nu neapărat una colosală, iscată din felul diferit în care Zampano și Gelsomina văd viața.
Scânteile se transformă în vâlvătaie mistuitoare când în scenă apare și concurența, alți artiști mai dezvoltați logistic, cu numere mai spectaculoase și mai periculoase.
Nu-s atât de Nebun să spun cum influențează acest aspect relația dintre cei doi, că risc să cad de la înălțime dacă încerc să merg pe funia subțire a spoilerelor.
Când totul rula lin spre un deznodământ amar, dar banal, vine un Mike Tyson narativ care-mi dă un pumn în plex de am văzut stele verzi.
Cade din senin o dezvăluire cutremurătoare atât de dramatică încât nu mi-a venit să cred că este reală, am zis că nu am citit bine subtitrarea.
Am avut o singură mare problemă cu La strada, zici că este film românesc pentru că are un sunet execrabil.
De fapt, mixajul sonor este nereușit, nu se schimbă timbrul vocii în anumite ipostaze, deși ar trebui, iar uneori personajele cântă, dar este evident că nu li se mișcă deloc buzele.
Poate că pare o critică nesemnificativă, dar aceste neconcordanțe auditive au stricat bunătate de scene cu mare impact emoțional.
Quinn excelează într-un rol care îi este familiar, că a tot jucat personaje cu coajă tare, dar conținut sensibil.
Iar Giulietta Masina, deși soția lui Fellini, nu este distribuită în film ca urmare a acestui fapt, ci pentru că are talent, are un șarm contagios care m-a molipsit imediat.
Este ca un bibelou prețios la care te-ai uita toată ziua, dar fără să-l atingi, de frică să nu-l spargi.
🏆 La strada – Verdict 👍 sau 👎
La prima vedere, filmul pare lent și fără scop, dar pe măsură ce acțiunea înaintează, mi se destupa mintea și începeam să depistez fel și fel de mesaje.
Parcă este întruchiparea zicerii conform cărei cei care au nimic se bucură la orice, iar cei care își permit orice nu se bucură de nimic.
Plus că La strada este și despre singurătate sau, mai degrabă, despre frica de singurătate. Cel puțin așa am interpretat.
Deși suntem înconjurați de miliarde de oameni, fiecare dintre noi este singur în felul său și tânjește după atingere umană, chiar și atunci când aceasta este mai contondentă, dar este o atingere.
M-aș duce cu gândul și mai mult de atât, probabil bat câmpii, dar am găsit bobițe de explicații cu privire la motivele pentru care femeile abuzate fizic acceptă violența domestică.
Poate pentru că nu se pot desprinde de ceva de care aparțin. Nu mă băgați în seamă, am luat-o razna și analizez în dodii ce a vrut să transmită regizorul.
Nu credeam că o să-mi placă filmul, nu este neapărat pe stilul meu, dar simplitatea lui m-a cucerit, este jovial ca ambalaj, că-i despre circ și comedie, dar serios în conținut.
Și, pe alocuri, chiar foarte trist pentru că prezintă o viață dură, o fi ea liberă și ruptă de lanțurile societale, dar și grea.
Așa că am să-i dau și eu 8 lanțuri să mi le rupă cu puterea pectoralilor.
(4 / 5)
