Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Doux Jésus este o comedie franceză din 2025 pe care am văzut-o la cinematograf, la răcoare, cu încă vreo 15 spectatori.
🎬 Doux Jésus – Premisă 📖
Sora Lucie (Marilou Berry) e genul de călugăriță cuminte, cu față rotundă, zâmbet blajin și un entuziasm care frizează prostia. Să-mi fie cu iertare, mă spovedesc mai târziu, dar ăsta e adevărul.
După două decenii de dat cu mopul prin mănăstire și cântat psalmi la slujbă, femeia primește un semn de sus și decide că misiunea ei pe Pământ e să iasă în lume și să-și caute iubitul pierdut, care e dat în urmărire pentru crimă.
Pe urmele ei pornește stareța Henriette (Isabelle Nanty), măicuța rigidă, o combinație de Cruella cu buget redus și contabila Bisericii din provincie, care nu e de acord cu nimic, dar merge după ea, că altceva n-are mai bun de făcut.
💭 Doux Jésus – Comentariu 🍿
Premisa mustea de potențial amuzant, că o călugăriță scăpată în lumea decadentă promite multe scene ilare.
😅 O idee care promitea hohote
Din păcate, ideea nu este stoarsă până la capăt, parcă scenaristului i-a fost frică să nu ardă pe vecie în iad dacă depășea anumite limite.
Așa că aventurile protagonistei sunt unele destul de domoale, comparativ cu ce-mi imaginam înainte să intru la film.
Bine, eu zburasem prea departe cu gândul, la destrăbălări indecente, beții epice și alte asemenea activități păcătoase.
Lucie experimentează o parte din aceste nebunii, dar nu într-un mod atât de exagerat încât să stârnească hohote imense de râs.
Scenariul s-a bazat mai mult pe ideea că activități banale devin excepționale dacă sunt înfăptuite de o fiică a Domnului care a depus jurământ de castitate.
🔀 O comedie de contraste
Doux Jésus este o comedie de contrast.
Între regulile stricte ale mănăstirii și libertatea nebunească a celei care fuge.
Între o societate care nu mai înțelege vocația religioasă și niște măicuțe care nu mai înțeleg lumea de afară.
Între naivitate și rigiditate.
Între „Hai să credem” și „Hai să râdem”.
🎭 Despre actrițe și chimie
Marilou Berry, în rolul sorei Lucie, e perfect aleasă: are fața aceea care pare că ar putea, în același timp, să vândă biscuiți la standul parohiei și să fugă cu pastorul. E caldă, visătoare, puțin lunatică, un fel de Maica Tereza cu ADHD.
Isabelle Nanty, pe de altă parte, joacă încordarea pură. Fiecare replică e rostită cu oftatul unei femei care a renunțat la lume, dar nu și la nevoia de control.
Te întrebi constant dacă e supărată pe Lucie sau pe Dumnezeu că i-a dat o astfel de misiune.
Când cele două interacționează, ai senzația că te uiți la o versiune sacră de Thelma & Louise, dar fără feminism, fără nebunie reală și cu mult mai multe „Mon Dieu!” pe metru pătrat.
🕊️ Ton și mesaj
Filmul se vrea o satiră blândă, nu atacă în vreun fel credința, dar o plasează într-o societate în care ea nu-și mai găsește rostul.
Umorul este acolo unde trebuie, destul de ușurel și banal, dar simpatic. Nu mi-a provocat fracturi de falcă, dar mi-a smuls câteva zâmbete.
Unele secvențe curg lin ca o litanie, altele sar de la gag la gag cu o energie dezordonată, ceea ce face ca ritmul să fie variat și inconstant.
Să fac o glumă cu gust amar, crezul călugărițelor este unul pe placul guvernului Bolojan: austeritatea este devotamentul față de Dumnezeu.
🎨 Tehnic & estetic
Din punct de vedere tehnic, nimic impresionant, imaginea este curată, pastelată, cu mult albastru ceresc și lumină caldă de parcă totul e sponsorizat de IKEA și Sfântul Duh. Nu se riscă nimic vizual, dar nici nu te doare retina.
Sunet? Generic. Coloana sonoră? Un pseudo-gospel cu accente de muzică de film de familie din anii 2000.
🏆 Doux Jésus – Verdict 👍 sau 👎?
E genul de comedie franțuzească ușurică, în care nu trebuie să cauți prea mult sens, pentru că s-ar putea să nu fie.
E o poveste despre căutare, dar mai ales despre cum societatea modernă așteaptă miracole în formă de meme, nu de minuni.
Are un farmec ușor demodat, ca o carte poștală cu o rugăciune pe spate.
Are actrițe bune, replici istețele ici-colo și un aer de „Hai să râdem un pic de religie, dar cu blândețe, să nu ne ardă nimeni pe rug”.
😌 Un gest simplu, o emoție sinceră
Are și o scenă emoționantă, care m-a adus în pragul unei Ave Maria rostită cu evlavie, dar nu pentru că am fost martorul unui moment dramatic, ci al unui gest simplu despre unitatea umană.
Doux Jésus este un film ca o prăjitură de post cu glazură de umor: drăguț, nevinovat și puțin sec. Dar uneori, între două filme de Hollywood fără suflet, poate fi chiar reconfortant.
Eu am să mă închin la 6 îngeri, sperând că va fi suficient pentru iertarea păcatelor.
(3 / 5)
Trailer
