Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Cure este un film japonez din 1997 care are și niscai accente horror, dar la bază este thriller.
🎬 Cure – Premisă 📖
Takabe (Koji Yakusho – Perfect days) este un detectiv cu ani mulți de experiență în domeniu, așa că nu crede că mai poate fi impresionat de răutatea umană.
Are să se înșele pentru că o serie de crime cu același mod de operare îi dă mari bătăi de cap.
Este clar ceva ciudat la mijloc pentru că autorii nu sunt deloc greu de identificat, îi găsește rapid, nu că ar fi el cel mai potent copoi cu nas fin, ci pentru că ucigașii sunt neglijenți.
Dar de ce are probleme în a închide niște cazuri care sunt clare? Ei bine, culpabilii declară că nu își amintesc deloc ce au făcut.
Sunt loviți brusc de amnezie când vine timpul să prezinte motivele pentru care au comis niște crime brutale.
Să fie vreun tertip avocățesc de a-i face scăpați pe caz de nebunie? Sau oamenii chiar spun adevărul?
💭 Cure – Comentariu 🍿
Oameni buni, peste ce film de senzație am putut da pentru că pelicula de față are o premisă de care Se7en ar fi tare mândru.
Cred și eu că Takabe este frustrat și nedumerit pentru că are de-a face cu un criminal în serie, dar înfăptuitorii sunt diferiți.
Victimele sunt mutilate în același fel, fără ca detaliile să fie cunoscute de public.
Și este greu de închipuit că într-un timp atât de scurt mai mulți țăcăniți s-au gândit să pornească un joc de X și 0 pe gâtul persoanelor lipsite de noroc care le-au ieșit în cale.
Partea de groază, cel puțin cea vizuală, la asta se rezumă, la modul groaznic în care criminalii își marchează X-ul pe harta comorii carnale.
Sângele sare în jeturi puternice, nu ducem lipsă de prim-planuri care ne arată cu lux de amănunte opera amnezicilor și, uneori, sculptorii nu se mulțumesc doar cu a tăia, au chef și de decupat.
Însă ce este cu adevărat terifiant se desfășoară la nivel psihologic, m-au luat toate sudorile când vedeam cu cât calm își căsăpeau ucigașii victimele.
Nu tu o umbră de îndoială pe chipul lor, nu tu o grimasă de remușcare, nu tu o schimonosire la vederea sângelui, nimic, zici că erau roboți hipnotizați de un cod de programare demonic.
Știu că mai dau spoilere subtile, dar aici nu este cazul, nu sunt roboți, vă garantez că sunt oameni.
Filmul mai are un fir narativ care se plimbă alături de cel pe care deja l-am prezentat, dar prefer să îl țin ascuns deoarece contribuie la accentuarea componentei psihologice a peliculei.
Relația dintre Takabe și un anume personaj este una incredibil de complexă și deschisă multor interpretări pentru că scenariul este încărcat de informații și acțiuni care trebuie analizate pe îndelete.
Povestea se adâncește într-o disecție extrem de amănunțită a psihicului uman, concentrându-se în special pe impulsurile sălbatice ale creierului, impulsuri care îndeamnă la a face rău.
Oricât de angelic te-ai crede, convins fiind că n-ai vătăma nici măcar un țânțar care te suge cu nesaț, oare poți fi programat să te dedai la fapte teribile?
Nu cumva fiecare dintre noi are o sămânță de răutate bine plantată în creier care abia așteaptă să fie stropită cu o picătură de stimulent pentru a înflori într-un fruct al distrugerii?
Suntem deținători ai liberului arbitru sau devenim niște carcase maleabile când dăm de un manipulator care știe pe ce butoane cerebrale să apese?
Ar mai fi multe de discutat pe seama a ceea ce se petrece în film și, mai ales, a ceea ce înseamnă tot ce se petrece în film, fiind numai bun de comentat la o convenție a celor mai influenți psihologici.
Nu mai are rost să pomenesc de atmosfera întunecată, sinistră, lipsită de lumină naturală, că este de la sine înțeles acest aspect având în vedere că filmul este regizat de Kiyoshi Kurosawa.
Așa cum era de așteptat, scenariul este inteligent de nu mi-a venit să cred, lasă pe drum niște indicii aproape subliminale pe care inițial le-am trecut cu vederea.
Probabil a fost de bine pentru că astfel povestea devine imprevizibilă și finalul este unul complet bulversant.
Practic, abia atunci am început să rememorez ce văzusem înainte pentru că am primit imaginea de ansamblu și am putut să-mi dau seama că totul se leagă coerent.
Are și niște scene cu puternic impact emoțional care mi-au dat cu toporu-n cap într-o secundă, ca în următoarea să mă mângâie drăgăstos pe țeasta crăpată.
A semănat aici cu The changeling, dar pe invers, m-a plimbat de la agonie la extaz într-un timp atât de scurt de nici n-am avut când să respir.
🏆 Cure – Verdict 👍 sau 👎
Chiar îmi pare rău că am comentat atât de puțin pe seama filmului, că aș avea o groază de gânduri de așternut despre peliculă, dar nu pot să o fac fără să mă arunc în mijlocul spoilerelor.
Trebuie să mă credeți pe cuvânt, trebuie să mă credeți pe cuvânt, trebuie să mă credeți pe cuvânt când vă spun că scenariul excelează pe plan psihologic.
Se joacă magistral cu mintea personajelor și a privitorilor deoarece are o poveste complicată ale cărei ițe cu greu pot fi descâlcite din prima.
Sunt conștient că am ratat anumite simbolistici ale unor scene, acțiuni sau obiecte, pur și simplu nu am fost în stare să le deslușesc înțelesul.
Nu dețin capacitate intelectuală într-o cantitate suficientă pentru a pătrunde în semnificația unor secvențe la prima vizionare, așa că mai las să treacă niscai timp și mă bag la o revizionare.
Apropo, la final de articol hai să vă dau un indiciu ce poate să pară ambiguu sau insuficient acum, dar important când veți vedea filmul.
Atenție mare la soția lui Takabe. Atât am mai avut de zis.
În tot acest ocean de laude am identificat o insuliță critică pentru că oricât de deștept este scenariul, parcă este prea condensat.
Am rămas cu impresia că-ți trebuie doctorate obținute pe merit în psihologie pentru a-l pricepe pe deplin.
Știu că este un motiv meschin pentru care îl depunctez și că prin asta filmul îmi dovedește că are dreptate prin ceea ce transmite, dar am să-i aprind 9 brichete tocmai pentru că-i prea îmbârligat.
(4,5 / 5)
