Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Am ajuns la finalul trilogiei Before odată cu vizionarea lui Before Midnight, film cu acțiunea plasată în Grecia.
🎬 Before Midnight – Premisă 📖
Dădeam cu el de pământ dacă Jesse (Ethan Hawke) și Céline (Julie Delpy) se întâlneau din întâmplare, din nou, într-un oraș european.
Slavă Domnului că n-a fost așa. Ei formează un cuplu de ani buni, au două fetițe gemene și sunt în concediu în Grecia.
Doar că vacanța nu prea este de relaxare. Că doar n-o să ne dea Linklater o oră și ceva de cărți poștale cu plaje, nu?
Aici, soarele e frumos, dar clima emoțională e deja în cod portocaliu.
Avem copii, avem frustrări reprimate, avem discuții despre viitor, despre mutatul din Europa în America pentru binele fiului lui Jesse.
Și, încet-încet, vezi cum vacanța asta nu e, de fapt, vacanță. Este mai mult un ring de box, fără pumni, doar cu vorbe care lovesc la fel de tare, cu două persoane care se iubesc, dar care sunt obosite până la „hai să nu mai purtăm mănuși”.
💭 Before Midnight – Comentariu 🍿
M-a luat prin surprindere, așteptam ca al treilea film să fie tot unul melancolic și contemplativ, dar se poziționează la polul opus al spectrului tonal.
Dacă Before Sunrise era dansul inocenței, iar Before Sunset era reîntâlnirea aia care îți încălzește sufletul până la nostalgie, atunci Before Midnight e partea în care dragostea își suflecă mânecile, intră-n bucătărie și începe să-ți explice de ce nu ești, de fapt, centrul universului.
E filmul în care Jesse și Céline nu mai plutesc pe nori de dialog poetic, ci se izbesc frontal de tot ce înseamnă viața în doi după ani lungi, copii, compromisuri și bagaje emoționale pe care nu le mai cară nici avionul.
E fascinant cum filmul îți bagă pe sub piele ideea asta: că dragostea nu moare dintr-un foc spectaculos, ci din sute de mici detalii care se adună în timp, până când nu mai știi dacă te cerți pentru principii sau pentru că el n-a spălat tigaia ieri.
A venit ca un pumn direct în plex, care m-a prins cu garda jos, pentru că acum personajele sunt cu adevărat coapte.
Au trecut prin viață și realizează că dragostea nu înseamnă doar săruturi sub clar de lună, ci vine la pachet și cu multe probleme. Poate prea multe.
💔 Conflictul – Perfect de incomod
Ce reușește Linklater în Before Midnight e aproape unic în cinema: să arate iubirea fără filtru romantic.
Să-ți arate că două persoane pot fi suflet pereche și, totuși, să-și scoată ochii cu un entuziasm de parcă se pregătesc pentru Olimpiadă.
Céline e exasperată că nu vrea să fie femeia care se sacrifică mereu pentru bărbat.
Jesse e prins între vinovăție și dorința de a face ce e bine pentru fiul lui.
Ambii au dreptate. Ambii greșesc. Ambii rănesc. Ambii se iubesc.
Și tu, ca spectator, ești prins într-un foc încrucișat. Pentru că trilogia Before nu te lasă să fii arbitru, dimpotrivă, te cheamă în boxa martorilor. Te implică. Și te simți confuz și ușor vinovat.
Ai vrea să-i dai dreptate lui Jesse, dar și Céline are argumente convingătoare. Și aici nu există VAR, ca la fotbal, care să te scoată din bucluc.
🗣️ Dialogurile – Artă pură
Linklater, Hawke (Predestination) și Delpy (Avengers: Age of Ultron) scriu dialoguri care se simt improvizate, spontane, dar sunt la fel de atent construite ca o sonată. Totul curge, totul pare natural, dar structura e matematică.
Scena cinei cu prietenii e o bijuterie. Un moment în care generații diferite vorbesc despre iubire, tehnologie, monogamie, memorie și destin, fără să pară vreodată că declamă ceva pentru public.
E una dintre scenele cele mai bine scrise din trilogie: impecabil ritmată, amuzantă, plină de contraste culturale.
Apoi vine plimbarea lungă prin Grecia, care e, practic, tot ce înseamnă trilogia Before: doi oameni care vorbesc despre absolut orice.
Numai că aici simți tensiunea reală, simți cum fiecare replică împinge spre confruntare. Nimeni nu mai seduce pe nimeni. Aici se pun probleme capitale.
Iar marele moment? Scena din camera de hotel. Țipete, acuzații, reproșuri, manipulări, lacrimi, confesiuni, pauze lungi.
E brutal, e real, e incomod și extraordinar. E un crater emoțional care rezumă perfect ce înseamnă „iubirea adultă”.
🌅 Grecia – Nu decor, ci stare de spirit
Peisajele grecești sunt atât de bine integrate încât par că fac parte din distribuție.
Sunt acolo ca să sublinieze trecerea timpului, căldura, lentoarea, tradiția, rutina.
Cadrele lungi, lumina caldă și ritmul calm contrastează superb cu haosul interior al celor doi.
Grecia devine, cumva, locul în care adevărul iese la suprafață, unde nu mai poți să te ascunzi după replici frumoase, pentru că mediul e prea liniștit ca să-ți mai acopere frământările.
Dacă mai urla o manea de Guță și se auzea o înjurătură românească, autenticitatea locului ar fi fost perfectă.
🎭 Personaje – Jesse și Céline: oameni, nu metafore
Ethan Hawke și Julie Delpy sunt într-o formă fenomenală. Aia e. Nu există alt termen.
După două filme, după atâția ani, după atâtea discuții reale și scrise în colaborare, actorii ăștia au ajuns să fie un fel de „co-autori” ai personajelor.
Hawke face din Jesse genul ăla de bărbat care încearcă să pară relaxat, zen, ironic, dar e atât de consumat în interior încât un mic comentariu despre scrisul lui îl poate trimite într-un tur al nevrozelor.
Dezbaterea lui despre responsabilitățile față de fiul său e una dintre cele mai sincere și empatice bucăți din trilogie.
Delpy, în schimb, face un rol de o naturalețe de speriat. Céline e acidă, inteligentă, obosită, cu replici tăioase, dar și cu vulnerabilitate ascunsă sub un munte de autoironie.
Unele dintre replicile ei dau KO tuturor clișeelor de cuplu.
Și poate cel mai frumos element e că filmul nu dă dreptate nimănui.
Pentru că adevărul e împărțit, murdar, complex, uneori absurd. Este exact ca dragostea în viața reală.
Poate este cazul, poate nu, dar menționez că personajele s-au maturizat. Și când zic că s-au maturizat, nu glumesc, acel rating R este binemeritat.
Nici nu mai rețin de ce anterioarele două filme au avut acest rating restrictiv, dar aici motivele sunt evidente.
✨ Finalul – Linklater, șmecher până la capăt
Filmul se încheie cu o scenă care m-a rupt, pe care, evident, n-o voi povesti.
E un final atât de matur și realist încât pare o palmă puternică pe spate: hai, trezește-te, dragostea nu e perfectă. Dar poate supraviețui, dacă persoanele implicate vor.
🏆 Before Midnight – Verdict 👍 sau 👎?
M-a dat cu capul de pereți în cel mai frumos mod posibil. Nu e romantic în sensul clasic, de basm dulceag-feeric, e romantic în sensul adevărat, nu de film, ci real.
E despre alegeri, compromisuri, oboseală, furie, dar și despre speranța că, la finalul unei zile imposibile, poate mai există un minut înainte de miezul nopții în care poți să salvezi ceva.
Este cel mai dur și, paradoxal, cel mai tandru film al trilogiei. Un final provizoriu pentru o poveste care nu are nevoie să fie perfectă ca să fie profundă.
Și, foarte sincer: dacă dragostea ar arăta doar ca în Before Sunrise, n-am supraviețui nicio lună.
Dacă ar arăta doar ca în Before Midnight, am înnebuni. De aceea trilogia funcționează: e totul, laolaltă.
Nu știu dacă lui Linklater i s-a mai aprins un beculeț, dar mie da.
Chiar aș vrea să văd un Before Funeral, o închidere completă a vieții acestor personaje, un film făcut după 30 de ani de la Before Midnight.
Trailer
