Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
M-am rătăcit intenționat prin București Mall ca să văd Her Private Hell. Mare greșeală am făcut.
📖 Premisă
Elle (Sophie Thatcher – Heretic) este o actriță care se plimbă buimacă printr-un oraș sufocat de neoane, în căutarea tatălui său abuziv.
În paralel, Private K, un soldat cu privire de om care a renunțat deja la orice bucurie, își caută fiica dispărută.
Pe străzi mai umblă și Leather Man, un criminal mascat în piele, desprins parcă dintr-un film italian de groază din anii ’70. Doar că a uitat să ia cu el suspansul, misterul și orice urmă de farmec.
Cele trei fire se intersectează într-un coșmar despre traumă, abuz, identitate și iaduri personale.
Cel puțin asta cred că încearcă filmul să spună. Pentru că povestea este livrată atât de fragmentat, criptic și leneș, încât la un moment dat nu mai încerci să înțelegi ce se petrece. Încerci doar să reziști până la genericul final.
Așa arată iadul lui Nicolas Winding Refn.
Și, timp de 100 de minute, și al meu.
💭 Comentariu
💎 Un rahat într-un magazin de bijuterii
Nicolas Winding Refn este un artist vizual extraordinar. Lucrul ăsta nu poate fi contestat.
Omul știe să compună un cadru. Știe să folosească lumina, culoarea, umbrele și simetria într-un mod în care puțini regizori reușesc.
Fiecare cameră pare proiectată pentru o expoziție, fiecare chip este luminat ca o statuie, iar fiecare neon pare așezat cu penseta.
Din nefericire, în cazul acestui film, frumusețea vizuală nu poate înlocui la nesfârșit povestea.
Poți să te răhățești în mijlocul unui magazin de bijuterii. Diamantele vor continua să strălucească, vitrinele vor arăta impecabil, dar, indiferent cât de elegant este decorul, rahatul tot pute.
Cam asta este și Her Private Hell: o aiureală halucinantă împachetată superb.
Dacă oprești sunetul și alegi cadre la întâmplare, ai putea crede că te uiți la artă contemporană.
Dacă pornești din nou filmul și încerci să urmărești personajele, dialogurile și acțiunea, începi să simți cum ți se scurge încet creierul prin urechi.
🐌 Se întâmplă puțin. Dar foarte lent
Există filme lente care construiesc tensiune. Filme care te obligă să observi detalii, să intri în mintea personajelor și să te lași prins de atmosferă.
Un ritm lent poate funcționa, atât timp cât filmul rămâne interesant. În Her Private Hell, însă, totul este nu doar lent, ci și incoerent.
Aici, lentoarea nu construiește nimic. Doar prelungește scene care oricum nu aveau mare lucru de spus.
Personajele intră în încăperi, se opresc, privesc în gol, rostesc câteva replici pseudo-filosofice despre durere, existență și iad, apoi continuă să privească în gol.
Toată lumea vorbește de parcă încearcă să transforme un mesaj motivațional de pe un tricou într-o revelație despre condiția umană.
Nu există conversații. Există declarații.
Nu există oameni. Există siluete.
Nu există personaje cu evoluții. Există statui care își schimbă poziția între două lumini de neon.
Filmul se comportă ca și cum fiecare pauză ar conține o semnificație profundă. Uneori, însă, o tăcere lungă nu ascunde un adevăr cosmic. Uneori, pur și simplu nu are nimeni nimic interesant de spus.
🎥 Momentul în care filmul își arată propriile cabluri
La un moment dat, Refn decide să ne arate platoul de filmare.
Vedem lumini, cabluri și ecrane verzi. Filmul rupe intenționat iluzia și ne arată mecanismul din spatele imaginilor pe care tocmai le urmărim.
Probabil că ideea este una profundă.
Poate că iadul lui Elle este doar o construcție. Poate că Refn vrea să vorbească despre cinema ca iluzie, despre traumă ca spectacol sau despre personaj ca prizonier al propriei ficțiuni.
Sau poate că totul face parte din peisaj, dracu’ știe!
🔪 Giallo fără suspans
Her Private Hell împrumută din estetica filmelor giallo: criminal mascat, violență stilizată, culori puternice, muzică amenințătoare și o realitate aflată mereu la un pas de coșmar.
Doar că giallo-ul, chiar și atunci când era absurd sau incoerent, știa măcar să fie distractiv. Avea crime spectaculoase, tensiune, senzualitate și o energie murdară care te ținea conectat.
Aici avem forma, dar nu și pulsul.
Leather Man arată interesant, însă nu provoacă teamă. Violența este atent compusă, dar lipsită de impact. Misterul nu te face curios, ci obosit. Nu te întrebi cine este criminalul sau ce legătură există între personaje. Te întrebi cât mai durează scena.
Filmul pare prins între horror, dramă psihologică, fantezie întunecată și experiment arthouse, fără să fie convingător în niciuna dintre direcții.
Este prea lipsit de tensiune pentru un horror, prea slab scris pentru o dramă și prea gol pentru un film care se dorește profund.
🧍 Performanțele? Ce să interpretezi, frate?
Sophie Thatcher este talentată. Charles Melton (Warfare) este talentat. Nu filmul acesta este dovada.
Amândoi primesc foarte puține lucruri concrete de jucat. Sunt blocați într-un film care îi folosește ca elemente de decor.
Refn nu pare interesat de ce simt personajele, ci de cum arată suferința lor într-o lumină violetă.
🎵 Pino Donaggio salvează cât poate
Unul dintre puținele aspecte cărora nu am ce să le reproșez este coloana sonoră.
Muzica are exact aerul acela de thriller italian vechi: melancolic, amenințător și neliniștitor. Uneori, coloana sonoră reușește să creeze singură tensiunea pe care imaginile și scenariul nu o pot susține.
Este ca și cum ai avea un Ferrari impecabil în garaj, ai porni motorul și ai asculta cum toarce. Doar că rezervorul este gol, ușa garajului este încuiată, iar filmul insistă că zgomotul motorului reprezintă deja o călătorie.
🧠 Simbolism sau ceață colorată?
Filmul este plin de simboluri: orașul ca infern, Leather Man ca întruchipare a traumei, Private K ca posibilă oglindă a lui Elle și platoul de filmare ca ruptură între realitate și ficțiune.
Ideile nu lipsesc, dar filmul nu știe cum să le folosească.
Zic eu că există o diferență între ambiguitate și neclaritate. Un film ambiguu îți oferă piese și te lasă să le asamblezi.
Her Private Hell aruncă piesele pe podea, stinge lumina și apoi îți spune că lipsa imaginii finale este artă.
Poți interpreta aproape orice în aproape orice fel. Iar când toate interpretările sunt posibile, există riscul ca niciuna să nu fie susținută cu adevărat de film.
🏆 Verdict
Her Private Hell este un exercițiu de stil lung, rece și găunos.
Un film care se vrea profund, dar e superficial. Se vrea provocator, dar e plictisitor. Se vrea artă, dar e doar un moft elitist.
Pentru mine, iadul privat al filmului nu a fost orașul neonat, criminalul mascat sau trauma personajelor.
A fost faptul că, după ce m-am prins cum va fi filmul, mai rămăseseră încă 90 de minute de urmărit.
Vizionare plăcută celor care se încumetă să-l vadă. Nu vă luați orbește după mine, poate voi găsiți în el profunzimea pe care eu am căutat-o degeaba timp de 100 de minute.
Trailer
