Kill Bill: The Whole Bloody Affair

S-a bifat Kill Bill: The Whole Bloody Affair, adică exact așa cum Quentin Tarantino și-a imaginat filmul. Adică dintr-o bucată de peste patru ore, nu un film ciopârțit în două.

📖 Premisă

Pentru cei născuți ieri scriu aceste cuvinte, pentru că restul omenirii știe care-i treaba cu povestea.

The Bride (Uma Thurman), fostă asasină, e lăsată moartă la altar de șeful ei Bill și de gașca lui, denumită somptuos Deadly Viper Assassination Squad.

Ăștia sunt atât de asasini încât nu se asigură că Mireasa chiar a murit.

Ea supraviețuiește unui glonț în cap (cinema, nu?), intră în comă patru ani, apoi se trezește și își face o listă.

O listă de răzbunare, să fim bine înțeleși, nu de cumpărături. În fruntea listei se află chiar Bill, pentru că de aia se numește filmul Kill Bill și nu Kill Boc.

Nemernicul nu doar că i-a băgat plumb în țeastă, dar i-a ucis și pruncul încă nenăscut.

Așa că The Bride îi vânează unul câte unul pe cei care au fost acolo, la măcel.

💭 Comentariu

⚔️ O răzbunare spusă cu sabia

Povestea e simplă ca structură, nu e cazul să vă imaginați ceva profund din punct de vedere narativ. E o fugă după justiție personală, iar justiția aia vine cu o katana la pachet.

Am văzut Kill Bill 1 și 2 separat, la vremea lor, ca orice om normal, apoi am văzut The Whole Bloody Affair într-o proiecție specială.

Acum, după ce mi-am revenit din entuziasmul de a sta pe scaun jumătate de zi cu o singură pauză de țigară, pot să vă spun: e același film, dar altul. Sună a vrăjeală, dar chiar așa e.

Tarantino a vrut dintotdeauna o singură epopee sângeroasă, nu două volume la distanță de jumătate de an între ele. Și, na, are dreptate. Ca experiență, curge altfel.

🩸 Acțiunea – aici e bomboana de pe colivă

Mânuirea măiastră a săbiilor mi-a provocat o plăcere aproape similară cu orgasmul. Hai, nu roșiți în obraji, știți că eu le zic direct, fără ocolișuri.

Nu am mai văzut lupte cu săbii așa de satisfăcătoare de la ultimul episod din Samurai Jack.

Lupta din House of Blue Leaves, de la jumătatea filmului, e în continuare cel mai coregrafiat măcel din istoria cinematografiei.

Doar că acum este mai lungă și mult mai violentă decât în varianta inițială. De fapt, această versiune extinsă se remarcă printr-o brutalitate extremă, dusă la paroxism.

Da, se exagerează enorm în ceea ce privește cantitatea industrială de sânge vărsat. E aproape obscen cât sânge fals s-a turnat pe platouri. Și din nou da, dă foarte bine pe ecran.

În ceea ce privește vătămările corporale, ei bine, numărul membrelor secționate concurează cu cel al firelor de rapiță din lanurile în care-și fac poze divele de Instagram.

Ca noutate, avem o îndelungă scenă anime. Inițial, nu înțelegeam de ce Tarantino a ales să o realizeze așa. Apoi a venit și răspunsul. Este atât de sângeroasă și absurd de violentă încât era imposibil de făcut live-action.

În plus, nici nu are multă logică, dar fiind un desen animat, am trecut mai repede peste acest aspect.

Mie mi-a plăcut foarte mult, dar dacă ești din ăla care se oripilează la „prea multă violență” și strâmbă din nas la un ocean de sânge, nu te uita. Sau uită-te și plângi, e alegerea ta.

Dacă mă întrebi câtă violență este în film, răspunsul meu e format dintr-un singur cuvânt: toată!

🎥 Imaginea – frumoasă, sângerie și clară

Hai, gata despre abatorul uman din film, pentru că nu doar acțiunea contează. Sunt și alte elemente de lăudat, cum ar fi imaginea.

Băiatul cu camera, Robert Richardson, știe ce face. Folosește culori saturate, contrast puternic și cadre care arată ca niște tablouri. Sângeroase din cale afară, dar tot tablouri.

Scena de la Capelă (unde nunta se transformă în înmormântare) e aproape aurie și tristă.

În schimb, secvențele de luptă trec de la lumina naturală la neon bolnav. Nu mă refer la elementul chimic, dar nu știu care e pluralul corect: neoane sau neonuri? DOOM zice că ambele sunt greșite.

În versiunea asta recentă, culorile sunt și mai vii, iar sângele e și mai roșu. E ajustat puțin tonul să pară mai old-school. Și merge al naibii de bine.

🎞️ Stilul și atmosfera – Tarantino își face cinste singur

El e regizorul care fură de la toți și scapă basma curată, pentru că-i iese șmecheria. Mă rog, nu se numește furt, îi zice omagiu, dar știm care-i adevărul.

Aici se inspiră din filmele chinezești de arte marțiale, din westernurile spaghetti, din anime-uri și din filmele de răzbunare ale anilor ’70.

Atmosfera e un pic cam prea încărcată uneori. Am simțit că vrea să bage o referință la fiecare 30 de secunde. Și un picior la 15 secunde.

M-am săturat de câte prim-planuri cu picioare am văzut în filmul ăsta. Știu că omul are fetișul lui, dar îmi bag picioarele în el de fetiș. De fapt, nu, că s-ar putea să-i placă asta lui Tarantino.

Însă în varianta The Whole Bloody Affair, ritmul e mai bun pentru că nu mai ai impresia că Volumul 1 e doar acțiune și Volumul 2 e doar dialog. Acum dialogul vine exact când ai nevoie de o gură de aer între două bătăi.

🎼 Muzica – o perversiune plăcută

De la fluierul ăla sinistru din Twisted Nerve până la Bang Bang (My Baby Shot Me Down) a lui Nancy Sinatra, totul e ales ca să te facă să simți că răzbunarea e tristă și mișto în același timp.

Credeați că-l uit pe Gheorghe Zamfir? Când pornea naiul acela distrugător de suflete din The Lonely Shepherd mă așteptam să apară pe ecran Miorița cu o sabie în mână.

RZA a pus mâna pe coloană sonoră, dar Tarantino a umplut-o cu piese vechi care nu au ce căuta într-un film de samurai, dar care funcționează perfect.

🎭 Actoria – toți sunt tari, dar Uma e Dumnezeu

Poate e blasfemie ce scriu acum, dar mi se pare că Uma Thurman face aici cel mai bun rol din viața ei.

O să mă contrazică vreun hipster cu Pulp Fiction, dar nu mă interesează.

Aici aleargă, plânge, taie capete și totuși rămâne credibilă. Ea e inima filmului. O ajută și replicile meseriașe, de zici că-i discurs motivațional de pompe funebre. Cum adică?

Păi e simplu. Îți vorbește atât de convingător despre cum o să te omoare, încât te motivezi să-ți scrii cât mai repede testamentul.

Restul: David Carradine e un ticălos relaxat care îți explică de ce e okay să omori oameni, Lucy Liu (The Devil Wears Prada 2) e superb de rece, iar Daryl Hannah e atât de nebună încât aproape că ții cu ea.

Singurul care pare că e în plus e Michael Madsen (Once Upon a Time in… Hollywood), dar na, e Michael Madsen. El e plat ca o șosea și tot e carismatic. Vă dau temă. De ce e în plus? De ce e diferit față de celelalte personaje?

🗡️ Teme. Poftim? Are și teme?

Nu e film profund din punct de vedere filosofic. Cine zice altceva vrea doar să pară erudit. Glumesc, desigur, orice părere e corectă. La fel cum orice părere e greșită.

Totuși, are o temă principală: răzbunarea. E un film despre durere exprimată cu ajutorul unei săbii.

Sunt și alte subiecte atinse, dar dacă m-aș apuca să le enumăr ar însemna să dau ditamai spoilerul.

☠️ Ce nu-mi place (că doar nu-s sclavul lui Tarantino)

Actul final se întinde incredibil de mult. După aproape patru ore de nebunie totală, parcă filmul încetinește complet pentru o rundă lungă de vorbărie despre identitate.

Eu eram surescitat la maximum, așteptând lupta finală, și ăștia se apucă de filosofie pe tema super eroilor, de parcă erau la un podcast moderat de James Gunn.

Voiam să zic de Paul Danno, dar probabil m-ar fi găsit Tarantino și-n gaură de șarpe să-mi explice de ce nu am voie să pomenesc acest nume.

🏆 Verdict

E lung, nu am cum să ocolesc balena din acvariu. Cu tot cu pauza de la mijloc, se simte oboseala după ce îți turtești fundul timp de aproape 5 ore în scaunul din sala de cinema.

Dar să mor de nu a meritat. Chiar dacă e prea lung și prea lent în anumite momente. Dar compensează cu acțiunea sângeroasă și extrem de stilizată.

Pe asta fie o iubești, pentru că ești fanul filmelor din care se inspiră, fie strâmbi din nas, dezamăgit că nu e conformă cu realitatea.

Ca experiență totală este o operă de artă care îmbină arte marțiale, western, anime și dialoguri pompoase.

Iar The Whole Bloody Affair este, în sfârșit, varianta în care Tarantino nu a mai lăsat pe alții să pună mâna pe foarfecă și să taie ca un chirurg nepriceput.