Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Deux personnes échangeant de la salive este câștigătorul premiului Oscar pentru scurtmetraj la ediția din 2026.
Este scris și regizat de Natalie Musteață, născută în România, dar stabilită în SUA. De fapt, proiectul este co-scris și co-regizat alături de Alexandre Singh.
📖 Premisă
Acțiunea se petrece într-o societate distopică (alb-negru, ca să știi că e serioasă treaba), unde sărutatul e interzis și se pedepsește cu moartea.
Malaise (Luàna Bajrami – Vie privée) se află la prima ei zi de lucru într-un magazin de lux.
Aici o întâlnește pe bogătana Angine (Zar Amir Ebrahimi). De unde știu că e bogată? Păi e simplu. Se vede pe fața ei.
Ah, stați că n-am menționat ceva important. În loc de bani, lumea cumpără cu palme.
Vrei o rochie? Încasezi zece palme. Vrei o geantă Louis Vuitton? Oho, ia de aici douăzeci de palme. Vrei un ceas de aur? Sper că ai un dentist bun, pentru că-ți vor sări dinții din gură.
💭 Comentariu
Având în vedere cele două personaje pomenite la premisă, e clar că povestea e simplă.
Angine și Malaise încep să se joace: își spun că se cunosc de ani de zile, deși s-au văzut prima dată acum cinci minute. Se apropie, se împrietenesc și știți deja spre ce se îndreaptă.
🖐️ Economia construită pe palme
Dincolo de interdicția pupatului, pe mine m-a captivat ideea cu trocul de palme. Este atât de absurdă încât devine genială.
Cumperi ce vrei, dar plătești cu carne vie. Toți pornesc de pe picior de egalitate. Mai puțin Angine, dar trebuie să vedeți filmulețul ca să înțelegeți la ce mă refer.
Dacă tânjești la bogății, poți să le obții cât ai bate din palme. Mă rog, nu atât de repede, pentru că trebuie să încasezi palme.
Dacă vrei să arăți că ești bogat-bogat, nu stai cu ultimul model de iPhone-n față și nici nu te mai plimbi cu cazanul de Bemveu, ci ieși în lume cu fața tumefiată, pentru că abia ți-ai cumpărat o vilă și nu mai vezi bine din cauza prețului plătit.
Poți să cumperi orice, nu există plafon. Vrei o mașină de 200.000 de euro? O iei. Dar după ce încasezi 6.000 de palme și arăți ca un boxer care a pierdut toate rundele din cariera sportivă.
Practic, e capitalism ajuns la extremă transparență: prețul e trecut pe etichetă, dar în loc de zerouri, ai numărul de palme.
Nu mai zice nimeni că bogații doar „speculează”, ei își asumă riscul facial.
Statutul social se vede pe obraz. Bogăția nu e discretă. E sângerie. Și nimeni nu se plânge. Sistemul e acceptat, iar singurii care îl contestă sunt ăia care se sărută, adică exact cei care vor ceva ce nu se poate cumpăra.
E cel mai cinstit sistem de redresare fiscală pe care l-am văzut vreodată. N-ai nevoie de ANAF, ai nevoie de o mână cu putere.
Aici, dacă îți iei cumva bătaie de la vecinul de sus, o să creadă lumea că ai câștigat la loto.
📉 O distopie care nu-și calculează prețurile
Pe cât de interesantă este ideea asta, nu-i gândită până la capăt. Sistemul de prețuri e inventat pe genunchi. Un ceas de aur costă puțin mai mult decât niște ciorapi de mătase sau o rochie.
Ce înseamnă asta? Că fie economia acelei lumi e complet ruptă de realitate (posibil, e distopie, de ce nu), fie autorii n-au stat să se uite serios la ce cifre pun pe ecran.
Pentru un film care se vrea comentariu social, ar fi fost drăguț să aibă un minim de matematică a absurdului. Așa cum e, pare că au zis: „hai să aruncăm niște numere acolo, că oricum n-are nimeni timp să le compare.”
Și încă o chestie: trocul de palme ca monedă universală e deștept ca metaforă, dar execuția e cam șchioapătă.
În realitatea filmului, nu există niciun alt mod de plată, ceea ce înseamnă că și o pâine o iei pe două palme. Corect. Dar atunci cum supraviețuiesc bătrânii? Cei cu mâinile artritice? Cei fără mâini? Ei cum își cumpără cele necesare?
Se pot face plățile în rate? Azi o palmă, mâine una, peste 30 de ani ultima? Pentru că dacă-ți iei ceva foarte scump, cum ar fi un apartament, nu apuci să te bucuri de el, pentru că mori din cauza numărului uriaș de palme.
Nu știm. Nu e în sfera de interes. Și poate e intenționat, poate filmul zice: „uite, sistemul e crud și punct”, dar mie mi se pare o ocazie ratată să construiești lumea aia mai bine.
🪥 România, campioană la evitarea sărutatului
Mi-a plăcut și felul în care oamenii sunt constrânși să fugă de pupat ca dracul de tămâie. Are legătură cu igiena orală.
Aici aș vrea să fac o paranteză. România, în realitatea ei cotidiană, stă mai bine decât lumea asta distopică.
La noi nu trebuie să trăiești într-un regim imaginar ca să fie lumea ferită de sărutat.
Consumul de pastă de dinți e printre cele mai mici din Europa, gurile oamenilor miros a fosă septică de la 3 metri și, crede-mă, nimeni n-are chef să se apropie suficient cât să încerce un schimb de salivă. Doar dacă ești profund autodistructiv.
Filmul, fără să-și dea seama, scoate un soi de avertisment patriotic: „Vedeți, alții visează la apocalipsa asta. Noi o trăim deja.”
💋 Ce simbolizează interzicerea sărutului?
Acum, dacă tot am ajuns la subiectul principal, cel din titlu, recunosc că nu m-am pupat pe îndelete cu el.
Încă nu am prins semnificația interzicerii sărutului. Interpretările sunt mai multe și pe alese.
Bine, Musteață a declarat că ideea a pornit de la un fapt real petrecut în Iran, unde un cuplu a fost arestat și condamnat la zece ani de închisoare pentru că dansaseră în public.
Așadar, interdicția țucăturii poate reprezenta o metaforă pentru represiunea emoțională într-o societate blocată în mentalități învechite.
Eu aș merge mai departe, poate e vorba de frica de contaminare, pentru că tot ne pândește hantavirusul după colț.
Sau, de ce nu, se referă la controlul statului asupra intimității, gen „singurul contact aprobat e cel comercial (palma)”.
🎭 Două personaje care mimează fericirea
Zar Amir Ebrahimi joacă un personaj care trăiește prin ochii celorlalți.
Vrea să arate că e fericită, cumpărând multe prostii scumpe, dar are o viață tristă, pe care n-o vede nimeni, un soț pe care nu-l iubește și o durere de spate cronică.
Când Malaise îi acordă un pic de atenție genuină, realizează că trăiește o minciună.
Luàna Bajrami este un pic mai expansivă. Malaise are un fel crispat de a se comporta, ca o pasăre care nu știe dacă să zboare sau să se prefacă moartă. Este buimacă, abia răspunde la întrebări, dând impresia că s-a născut ieri.
Relația dintre ele crește organic, dar ciudat. Nu e iubire la prima vedere, nici prietenie abruptă. E ceva mai fragil: doi oameni singuri își spun „hai să ne prefacem că nu suntem singuri”.
⚪⚫ Un alb-negru rece ca o sală de autopsie
Imaginea alb-negru nu e acolo degeaba. E rece, dură, cu umbre lungi și lumini fluorescente de magazin universal. Cadrele sunt fixe: camera nu tremură, nu se agită, nu vrea să te facă să simți că ești acolo.
Păcat că finalul e previzibil. De la primul capitol știi ce se va întâmpla. Problema nu e că e previzibil, uneori e bine să știi unde mergi, ci că rezoluția e grăbită. Aș fi vrut să văd mai mult din consecințe.
Dar, nah, este vorba despre un scurtmetraj. Menirea lui este să te pună pe gânduri, nu să-ți servească o cină cu opt feluri de mâncare.
🏆 Verdict
Având în vedere cât am scris despre un filmuleț de 36 de minute, cu tot cu generic, este clar că Deux personnes échangeant de la salive mi s-a lipit de creier ca o gumă de mestecat încălzită prea mult.
Are o imagine superbă, două actrițe care chiar vând emoția și o idee centrală atât de ciudată încât merge.
Plus că te face să apreciezi viața reală, cât încă mai este reală, pentru că nu se știe pe viitor ce idei năstrușnice le vor veni în cap celor care ne manevrează ca pe niște păpuși.
Așa că spălați-vă pe dinți, oameni buni, și pupați-vă des. Viața e prea scurtă ca să vă miroasă gura numai a usturoi.
Trailer
