Ida

admin 3 minute ago Dramă Oscar Best Movie Leave a comment

Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 2014

Ida, un titlu scurt pentru un film la fel de scurt, de nici 80 de minute, fără generice.

📖 Premisă

În centrul poveștii este Anna (Agata Trzebuchowska), o novice aflată la un pas să-și facă jurămintele definitive într-o mănăstire, când este trimisă să-și viziteze singura rudă în viață.

Aceasta se dovedește a fi mătușa Wanda, fostă procuroare comunistă, alcoolică și plină de viață.

Anna află că numele ei real este Ida și că este evreică. Așa începe o călătorie a celor două prin Polonia rurală, pentru a afla ce s-a întâmplat cu părinții călugăriței în timpul Holocaustului.

Nu mai am ce să scriu aici. La cât de scurt este filmul, orice altă adăugire ar însemna să intru în actul doi sau chiar în partea finală.

💭 Comentariu

Premisa e bună, promite un conflict interior puternic și o lecție de istorie. Dar mi s-a părut că realizarea este grăbită.

Filmul durează doar o oră și 22 de minute și simți fiecare minut lipsă din el.

Trecerea de la o scenă la alta e atât de bruscă încât am impresia că lipseau niște bobine. Nu exagerez cu nimic. Povestea își vedea de drum, iar regizorul parcă a rămas fără peliculă, așa că a trebuie să grăbească lucrurile.

Personajele fac niște alegeri capitale fără suficient preambul, lăsându-te cu un gust amar și o întrebare: „Păi, de ce?”. E ca și cum ai citi doar titlurile capitolelor dintr-o carte, sărind peste tot restul.

🎭 Jocul actoricesc

Aici filmul chiar are puncte forte. Avem două tipuri de actori și două stiluri de joc.

Pe de o parte, Agata Trzebuchowska e o neprofesionistă descoperită pe stradă, iar asta se vede.

Nu vreau să spun că joacă rău, ci că joacă exact ce e nevoie: o fată crescută în mănăstire, complet goală pe dinăuntru, care privește lumea de parcă ar fi o extraterestră.

E chipul feciorelnic al inocenței și al lipsei totale de experiență. E o prezență aproape fantomatică, iar tu ca spectator trebuie să ghicești ce simte după ridicări de sprânceană și priviri lungi și adânci.

Pe de altă parte, e Agata Kulesza în rolul Wandei. Aici vorbim de o actriță veritabilă care fură complet spectacolul.

Wanda e un personaj scris genial: e vulgară, cinică, dar și profund zdrobită de trecut. Kulesza imprimă rolului o intensitate care te face să nu poți să-ți iei ochii de la ea.

Ea e motorul emoțional al filmului și, ironic, personajul care plătește cel mai scump preț pentru că nu mai poate trăi cu adevărul.

Dacă Ida este inocența, trimisa lui Dumnezeu pe pământ, Wanda se poziționează la polul opus, pare mâna dreaptă a Satanei.

🎬 Regia și imaginea

Pawel Pawlikowski, regizorul, a avut o viziune artistică clară: să facă un film ca în anii ’60. Și a reușit perfect. Imaginea e în alb-negru, iar raportul de aspect e 1.33:1, ăla pătrățos de la televizoarele vechi.

Fiecare cadru e ca un tablou din casa de odinioară a bunicilor de la țară. Te duce instantaneu cu gândul la ruralul mocirlos și aproape medieval, pe care-l regăsim și azi în satele românești izolate.

Regizorul folosește cadre largi, cu mult cer sau mult gol în jurul personajelor, sugerând atât prezența divină, cât și imensa presiune a istoriei care apasă pe umerii lor.

Camera e aproape întotdeauna statică, iar scenele sunt tăiate scurt, ca o colecție de instantanee.

Coloana sonoră e aproape inexistentă, înlocuită de zgomote ambientale. E un stil auster, care forțează spectatorul să se concentreze pe esențial. Și recunosc, e frumos. E foarte frumos.

Dar aici mă opresc eu. Pentru că un film nu trăiește doar din frumusețea cadrelor. Și, din păcate, sub această crustă estetică, mie mi s-a părut că lipsește sufletul.

Am admirat filmul, dar nu m-a atins. M-am uitat la ceas, m-am plictisit, iar finalul nu m-a făcut decât să ridic din umeri.

Știu, e o crimă să spui asta despre un film de artă premiat cu Oscar. Dar așa a fost.

🏆 Verdict

Ida e un film cu o identitate dublă.

Pe de o parte, e o experiență vizuală de excepție, o capsulă temporală perfectă care te transportă în Polonia anilor ’60.

Jocul actoricesc e bun, iar Wanda e un personaj memorabil.

Pe de altă parte, povestea e prea scurtă și subdezvoltată, săriturile narative sunt nejustificate, iar impactul emoțional e aproape zero, cel puțin în cazul meu.

Arată ca o operă de artă? Indubitabil.

Dar ca o poveste care să te prindă și să nu-ți mai dea drumul? În cazul meu, răspunsul este nu.