Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Nu, Cursa destinului nu este o continuare a filmului Cursa patronat de Codin Maticiuc.
Este altă mâncare de pește.
📖 Premisă
Povestea, și uite că aici recunosc că nu e rea în teorie, e inspirată din fapte reale.
Un tânăr de 21 de ani, după ce i-a murit tatăl (un fost campion la automobilism) primește de ziua lui un cadou de la maică-sa: o mașină de curse identică până la ultimul detaliu cu a tatălui său.
Emoționant, nu? Un fel de moștenire cu motor.
Băiatul decide să intre în lumea curselor, să simtă ce-a simțit tatăl lui, să se apropie de el mai mult decât a reușit cât timp era în viață.
Este o călătorie profund personală. Și aici chiar nu pot să fiu un bou și să dau cu bâta în ideea din spatele poveștii.
💭 Comentariu
🎬 Intenție vs. realitate
Domnul Borțică a avut o idee. Să transforme durerea după tatăl lui într-un film. Intenția e de apreciat. Dar nu despre intenție vorbim aici, ci despre rezultat.
Și rezultatul e… dezastruos.
Am înțeles că băiatul e absolvent de onoare al unei facultăți la regie și film, dar e o facultate privată. Adică tu dai banul, ei îți dau diploma, o tranzacție care nu prea ține cont de talent sau pricepere.
Filmul nu are nici pagină pe IMDb, nici pe TMDB, și sincer, după ce-l vezi, începi să înțelegi de ce.
🧍 Protagonist fără substanță
Povestea este ca o compunere de clasa a cincea: „Ce vreau eu să fiu când o să fiu mare”.
Personajul principal (interpretat chiar de regizor) e un stereotip ambulant: bani, mașini, femei care îl adoră fără niciun motiv clar. Ah, pentru că este sufletist, nu?
Nu are profunzime, nu are evoluție, nu are nimic care să-l facă uman. Nu e construit suficient nici măcar pentru tipul de personaj pe care filmul pare că-l vrea.
Dacă intenția era să vedem un tânăr măcinat de orgoliu, traumatizat de pierderea tatălui și împins spre autodistrugere, atunci scenariul trebuia să-l aprofundeze.
În schimb, el pare mai degrabă mutat din scenă în scenă de impulsuri primitive: mașini, femei, orgoliu, răzbunare.
Nu evoluează cu adevărat. Vorbește ca un adolescent care a citit pe Wikipedia despre „cum să fii dur”. Zice „răzbunare” de 47 de ori.
Și mai e și profund misogin, tratează femeile ca pe bujii. Are remarci la adresa lor expirate de acum 50 de ani, iar femeile sunt prezente în peisaj doar ca să-și arate figurile de viespi.
Eroul, îi zic așa, se căsătorește cu una, dar imediat după nuntă (sau în timpul nunții, n-am mai ținut minte) o înșală.
Sau poate nu, pentru că femeile alea trei cu care a practicat Kamasutra arată fix la fel: buze umflate, gene false, unghii lungi, coafură de Instagram, trup de manechin și personalitate cât un neuron legat cu nod.
Așa că nu m-am prins dacă sunt personaje diferite sau dacă e aceeași femeie. N-am avut cum să le deosebesc.
🗣️ Personaje secundare slab conturate
Nici personajele nu ajută. Ele nu trăiesc, nu respiră, nu se conturează ca oameni reali. Vorbesc aproape exclusiv ca să explice ce se întâmplă, să anunțe următoarea problemă, să amenințe pe cineva sau să spună că urmează o răzbunare.
Nu există dialog autentic. Nimeni nu vorbește așa în viața reală. Replicile sunt fie teatrale, fie de lemn, fie expozitive, ca la școală. Și, bineînțeles, pline de clișee obosite, pe care niciun scenarist care se respectă nu le-ar folosi.
Totul e funcțional și rigid, de parcă personajele au fost puse acolo doar ca să împingă povestea mai departe cu câte un „hai că acum urmează altă belea”.
🚧 Continuitate? Logică? Nu aici.
Dar toate astea pălesc în fața problemelor reale.
Dacă era decanul facultății respective și un student la regie și film scotea o asemenea producție, puneam instantaneu lacătul pe șandrama.
Nici nu știu de unde să încep cu erorile colosale de continuitate, logică și orice ține de un film.
Acțiunea se întinde pe parcursul a aproape doi ani. Au loc mai multe curse. Și aici vine faza tare. Toate cursele se petrec pe exact același traseu. Și participă exact aceleași cinci-șase mașini.
Nu o dată, nu de două ori, ci de câte ori are nevoie scenariul. E clar că domnul Borțică avea șase mașini disponibile și un circuit la Adâncata și a zis: „merge și-așa”. Ei bine, nu merge.
🏎️ Detalii care sfidează orice regulă
Acum să vorbim despre numărul 21. O să râdeți. Mașina eroului se înscrie în prima cursă și primește numărul 21. Celelalte mașini n-au niciun număr. Parcă-s mașini personale care au greșit intrarea pe circuit.
Și mai tare: abțibildul ăla rămâne lipit pe parbriz pe tot parcursul filmului, chiar și după un accident destul de grav, în care mașina e avariată serios. Abțibildul? Miraculos. Nici măcar o zgârietură. Cred că e făcut din ceva material din alt dimensiune.
Mai mult decât atât, mașina își păstrează același număr și în următoarele curse, ceea ce este, evident, o prostie. Și de ce ai primi numărul 21 când în cursă sunt doar șase mașini?
Da, știu, 21 e vârsta personajului principal, e ceva simbolic, dar tot o aiureală rămâne.
🛌 Medicină reinventată
Scuze pentru spoilere, dar oricum n-o să vadă nici naiba filmul ăsta. Și asta se întâmplă încă din primul act.
Ăsta mic (vorba vine) suferă un accident și intră în comă. Nouă luni de comă. De parcă se naște a doua oară.
Personajul nu slăbește deloc. Se trezește fix la fel de obez cum a adormit. Și nu se trezește ca un om care a stat nouă luni întins, ci instantaneu, de parcă ar fi tras o siestă de opt ore.
În realitate, după nouă luni de imobilizare, corpul ar arăta complet diferit.
Aici, fizica și biologia au fost pur și simplu scoase din scenariu.
Stați, că n-am terminat. Aparatele medicale bipăiau frumos, monitorizau funcțiile vitale ale pacientului, dar cred că o făceau prin telepatie, pentru că n-aveau niciun fir conectat la el.
Și rănile grave ale altor personaje dispar ca prin minune, fără urmă, fără pansament, fără nimic.
🔫 Acțiune de jucărie
Partea mea favorită (și aici am râs ca prostul în sală, singur) e legată de arme. Sunt vreo două-trei scene în care se trage cu pistol, inclusiv cu foc automat.
Niciun glonț nu scoate o flamă. Nimic. Nicio scânteie, nicio stropitură de explozie la țeavă, niciun recul vizibil. Armele alea pocnesc ca niște jucării pentru copii de grădiniță. Efecte speciale: zero.
Probabil că nici nu și-au permis, dar atunci de ce mai pui scene cu arme automate? Puteai să tragi cu praștii, tot acolo erai.
🎥 Neglijență la vedere
Și ca să fie treaba treabă, în mașini se vede clar reflexia oamenilor din echipa de producție. Chiar și actorii care nu aveau treabă în scena respectivă se văd cum stau într-o parte și-și așteaptă frumos rândul.
Adică domnule Borțică, tu ai făcut filmul ăsta cu 500.000 de euro și n-ai avut un asistent care să spună „băi, se vede operatorul”? Sau poate ai vrut să fie meta-cinema. Nu știu.
🌍 Publicul? Se descurcă singur
Acum să vorbim puțin despre italiană. Filmul are destul de multe replici în limba italiană. Fără subtitrare. Niciun text, nimic. Domnul regizor probabil crede că toată lumea știe italiana.
Să mă scuze domnul Borțică, dar unii dintre noi am făcut școală pe bune, nu „skoala vietzi”, am rămas în România, avem joburi bine plătite și nu am avut nevoie să mergem în Italia să ștergem babe la fund, să șterpelim portofele de la moși și să învățăm italiana pe șantiere. Așa că da, vreau subtitrare.
⚖️ Realism zero, intenție mare
Ce e interesant e că regizorul joacă rolul unui pilot de curse. Domnul Borțică este, ca să fiu blând, uriaș. Nu știu exact câte kilograme are, dar dacă stă într-o mașină de curse, dublează greutatea vehiculului.
La un moment dat, în film, el își întreabă mecanicul: „Ce e de făcut ca să mai eliminăm din greutatea mașinii?”
Și eu am ridicat mâna în sală, singur, și am zis: „Băi fraților, am eu o soluție simplă: schimbați pilotul. Luați un om normal, de 70-80 de kilograme, și eliminați, astfel, un chintal”. Dar n-au vrut să mă asculte.
🥊 Execuție slabă pe toate planurile
Luptele sunt filmate execrabil. Toate loviturile sunt din spatele victimei, ca să nu se vadă cum pumnul lovește aerul.
De ce? Pentru că regizorul pare-se că n-a văzut în viața lui nici cea mai simplă coregrafie.
Ca structură narativă, filmul e cam așa: domnul protagonist fumează, bea, zice „răzbunare” și variații ale cuvântului ăsta de vreo 40 de ori, apoi mai fumează o țigară, apoi mai zice o dată „răzbunare”.
Acțiunea e de-a dreptul stupidă, cursele nu sunt spectaculoase (doar se învârt mașinile pe același circuit, fără accidente, fără nimic), iar replicile sunt de-o imbecilitate greu de egalat.
Eram convins că nu voi găsi pe nimeni care să vorbească mai prost decât mine, care sun ca un joagăr ruginit cu sindrom Down. Ei bine, se pare că s-a produs miracolul.
Cred că lui Borțică junior îi este foame în permanență, pentru că mănâncă litere din interiorul cuvintelor. Am fost nevoit să reconstitui replicile rostite, să adaug eu literele lipsă.
🧾 Scenariul, problema reală
Pe lângă toate erorile tehnice, problemele de logică și gafele de continuitate, Cursa destinului mai are o mare belea, poate cea mai mare belea: scenariul.
Și aici nu vorbim doar despre replici proaste, deși și alea sunt din belșug. Vorbim despre faptul că filmul ăsta pare scris de cineva care a avut cinci idei diferite și a refuzat să renunțe la vreuna.
La început, ai impresia că urmează o dramă sportivă decentă. Un fiu care încearcă să ducă mai departe moștenirea tatălui său, fost campion la automobilism. Nu e o premisă rea. Din contră, chiar are potențial.
Mașina primită cadou, combinezonul tatălui, presiunea de a continua o tradiție și nevoia de a se apropia de un părinte pierdut, toate astea puteau construi un film simplu, curat și chiar emoționant.
🔀 Prea multe filme într-unul singur
Însă Cursa destinului nu se mulțumește să fie un film despre curse și moștenire. Nu. Vrea să fie și poveste de iubire, și melodramă de familie, și film despre rivalitate sportivă, și thriller cu răzbunare, și telenovelă cu trădări, și, la un moment dat, aproape că o ia complet pe ulei și devine film cu mafie italiană, arme, ambuscade și reglări de conturi.
Practic, pleci de la niște curse de amatori și ajungi într-un fel de Fast & Furious de sufragerie, în care orgoliile, iubitele, pistoalele și italienii apar peste tine de parcă scenariul era scris cu roata norocului.
Asta e una dintre cele mai mari probleme ale filmului: nu are un fir clar. Nu simți că povestea se dezvoltă natural, ci că sare dintr-o nebunie în alta. Ai impresia că scenariul adaugă lucruri din mers, după principiul „hai să mai băgăm și asta”.
📈 Escaladare scăpată de sub control
Și aici ajungem la altă problemă serioasă: escaladarea. Filmul începe cu motoare, orgolii și circuit. Foarte bine. Dar apoi ridică miza atât de mult și atât de prost, încât ajunge să pară că nu mai are nicio legătură cu ce și-a propus inițial.
Sabotaj, comă de nouă luni, rivali care lucrează cu mafie, arme de foc, atacuri, morți, răpiri, război final. Nu mai e dezvoltare. E sufocare.
💡 Un film care putea exista
Și ce e frustrant e că, undeva foarte adânc, în spatele mormanului ăstuia de exagerări, chiar se vede o poveste care ar fi putut funcționa.
Dacă filmul rămânea concentrat pe relația dintre tată și fiu, pe moștenire, pe presiunea de a continua ceva mai mare decât tine, pe rivalitatea de pe pistă și pe prețul orgoliului, ieșea măcar un film onest. Poate nu mare cinema, dar ceva coerent. Ceva care știe ce vrea.
🛒 Multă agitație, zero disciplină
În schimb, Cursa destinului are energia unui om care intră într-un supermarket pentru o pâine și iese cu trei baxuri de suc, o lopată, două becuri, un cauciuc de bicicletă și un papagal. Adică e multă agitație, dar zero disciplină.
Și, sincer, cred că asta doare mai tare decât toate celelalte greșeli. Nu doar că filmul e prost făcut. E și prost gândit.
Nu pentru că n-ar avea deloc material, ci pentru că nu știe ce să facă cu el. Are în față o poveste simplă, cu un nucleu emoțional clar, și alege să o îngroape sub un maldăr de clișee, telenovelă și delir de acțiune.
✔️ Ce merge, totuși
Ce pot să spun de bine? Două chestii, hai să nu fiu rău. Au folosit pliculețe de sânge, așadar efecte practice, nu CGI, pentru că oricum nu-și permiteau nimic computerizat.
Și sunetul e cât de cât decent, deși în cazul de față n-aș fi vrut să aud toate replicile. Atât.
🏆 Verdict
Domnule Borțică, tot respectul pentru că ați băgat bani, ați scris, ați regizat, ați produs și ați jucat.
Dar să mă iertați, dumneavoastră sunteți actor la fel cum sunt eu purtătorul de cuvânt al Papei.
Data viitoare, luați pe cineva care se pricepe la meseria asta, dumneata doar marchează banul pentru buget și lasă-i pe alții să scrie, să regizeze și să joace.
Cred că o bună parte din bugetul de jumătate de milion de euro a fost cheltuit ca să-i convingă pe Adrian Păduraru (Tata mută munții), Constantin Florescu (Mireasa mortului) și CRBL să joace în roluri secundare.
Stau și mă întreb ce învață studenții la specializarea Regie și Film, din moment ce Cursa destinului colcăie de erori elementare, pe care nici cel mai nepriceput amator nu le-ar face?
Repet, intenția este lăudabilă, ca un omagiu adus părintelui decedat, dar decât să vii cu un asemenea produs, care mai mult îi întinează memoria, mai bine dai de pomană unor sărmani.
Nu ar trebui să fiu atât de generos, dar treacă de la mine. Vorbim, totuși, despre un film făcut de un proaspăt absolvent, nu de un veteran într-ale meseriei.
🧠 Dincolo de film
Aici apare întrebarea logică: cum ajung astfel de filme în cinematografe?
Răspunsul nu ține de valoare, ci de bani și distribuție.
Dacă ai finanțare și găsești pe cineva dispus să-ți bage filmul în program, ai rezolvat problema. Sau, dacă nu găsești, îți bagi singur filmul. Totul se cumpără în zilele noastre.
Nu te întreabă nimeni dacă filmul funcționează sau dacă publicul chiar are ce vedea.
Problema e alta: pe termen scurt, sala mai încasează niște bani. Pe termen lung, publicul învață să evite.
Și mai ales în cazul filmelor românești, unde încrederea e deja fragilă, fiecare astfel de experiență mai pune o cărămidă la ideea că „mai bine aștept să apară online sau nu mă mai duc deloc”.
Nu e doar despre un film slab. E despre un obicei care, repetat suficient de des, alungă spectatorii din sălile de cinematograf.
Trailer
