Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
O să-i spun Sound of Falling, deși numele de botez este In die sonne schauen.
Filmul a avut premiera la Festivalul de Film de la Cannes, ediția din 2025, unde a atras multă atenție și a câștigat Premiul Juriului.
🎬 Sound of Falling – Premisă
Filmul urmărește viețile a patru fete (Alma, Erika, Angelika și Lenka) din perioade istorice diferite ale secolului XX și începutului de XXI.
Sunt sincer cu voi și mărturisesc, fără să fiu forțat de cineva, că nu prea am ce să scriu despre poveste.
Cele patru personaje feminine sunt legate de același spațiu rural german, o casă și împrejurimile ei, care devin martori ai transformărilor sociale și ai traumelor personale.
Dacă este să dau acum un verdict rapid, cel mai mult mi-a plăcut povestea primei fete, Alma, din anii 1910.
💭 Sound of Falling – Comentariu
A durat ceva până să mă prind cum este construit filmul din punct de vedere narativ.
În prima parte am fost destul de confuz, pentru că Sound of Falling nu urmărește fetele cronologic, ci le împletește poveștile, trecând dintr-o epocă în alta fără să dea alarma în prealabil.
După ce am reușit să le așez pe căprării temporale, cele patru fire narative au început să se deșire lent, dar fără a plictisi.
Mă rog, nu prea mult, pentru că filmul are peste 150 de minute și la un moment dat intervine rutina.
Ce vedem în Sound of Falling? Ei bine, vedem etapele vieții: copilărie, adolescență, maturizare forțată, cu tot cu presiuni familiale, relații dezechilibrate și un fundal istoric care apasă diferit asupra fiecărei generații.
Firul comun nu e o intrigă clasică, ci ideea de memorie și de moștenire emoțională: lucruri nespuse, greșeli repetate, gesturi care par minore, dar reverberează peste timp.
Acțiunea se desfășoară aproape integral în același loc, dar timpul se schimbă constant. Casa devine un fel de recipient al trecutului, iar fiecare protagonistă pare să lupte cu o formă diferită de constrângere.
🎥 Structura – puzzle fără instrucțiuni
Așadar, Mascha Schilinski construiește filmul ca pe un colaj de epoci. Trecerea dintre perioade nu vine cu semnal sonor sau cu inserții mari de text pe ecran.
Nu suntem în filmele americane unde vedem Turnul Eiffel în fundal, dar scenariul ține neapărat să ne arunce pe ecran textul «Paris, Franța».
Aici te prinzi din detalii: haine, lumină, context social, felul în care personajele vorbesc sau se raportează la lume. E un film care te obligă să fii atent.
Dacă ai clipit prea mult, ai ratat ceva important. Știu ce zic, am pățit-o. Căutam paiul de la suc și când mi-am îndreptat privirea spre ecran, trecuseră zeci de ani cât ai bate din degete.
Și totuși, nu e haos. Există o coerență subtilă în felul în care poveștile se oglindesc.
O situație dintr-o epocă pare să își găsească ecoul în alta.
O decizie luată de o generație pare să nască o consecință emoțională în următoarea. Nu e o demonstrație teoretică, e mai degrabă o senzație care se adună treptat.
🏚️ Spațiul – personaj principal fără replici
Casa și împrejurimile ei se transformă într-un fel de burete care absoarbe fiecare gest și fiecare tensiune.
Faptul că filmul rămâne ancorat în același loc ajută la ideea de continuitate. Timpul se schimbă, dar zidurile rămân. Iar asta spune mult despre cum istoria mare se infiltrează în istoria mică.
👧 Personajele – fragilitate fără melodramă excesivă
Cele patru protagoniste nu sunt construite ca simboluri stridente. Sunt fete și femei care trăiesc în contexte diferite și încearcă să supraviețuiască într-un sistem care nu le e mereu favorabil.
De la abuzuri de tot felul până la gânduri sinucigașe, de la curiozități sexuale și până la drame materne, filmul nu ezită să arunce asupra cvartetului feminin cu fel și fel de probleme.
Filmul vorbește despre presiune, nu contează că-i familială, socială sau morală, dar fără să transforme fiecare scenă într-o lecție de-ți vine să-ți faci ochii ventilator.
Drept să spun, aici am fost un pic frustrat. Tot așteptam niște momente explozive, confruntări teatrale sau revelații cu muzică în crescendo. Dar n-am primit ce am vrut. Așa este viața. Nu-ți dă ce vrei tu, îți dă ce vrea ea.
📷 Realizarea tehnică – mai tăioasă decât povestea
Dincolo de povestea cu încurcături temporale și destine feminine, Sound of Falling m-a impresionat prin realizarea tehnică.
Sunt secvențe chiar horror, mai ales o fotografie atât de terifiantă, prin felul în care este realizată și prin ceea ce arată, încât Freddy Krueger, dacă ar vedea-o, ar zice: Îmi bag… gheara în gât, nu mă mai culc la noapte, pentru că nu vreau să visez urât.
Mi-a plăcut mult imaginea, uneori clară, alteori granulată, de câteva ori nefocusată (nu cunosc termenul științific), încât am crezut că nu mai văd bine, că mi s-au schimbat dioptriile din senin.
Dar fiecare alegere artistică are un scop anume, transmite o stare și te bagă atât de adânc în atmosferă încât niciun echipaj expert de descarcerare nu te mai scoate de acolo.
Gaura cheii joacă un rol foarte important în acest film, care ne arată cât de frumoasă este viața, dar o face într-un mod deprimant, amintindu-ne în permanență că vom muri.
🎞️ Ritmul – lent, dar nu inert
Așa cum este de așteptat la o producție „artsy” și profund personală, ritmul este mai lent decât al trenurilor românești după o zăpadă zdravănă.
Fără să trimit săgeți otrăvite spre cineva anume, spun onest că Sound of Falling nu e făcut pentru vizionare pe telefon între două notificări.
Deși e lung, fragmentat și alandala, are o tensiune internă care te ține acolo. Nu prin suspans clasic, ci prin curiozitate: cum se leagă toate? Ce înseamnă această repetiție de gesturi? De ce pare că unele tipare nu dispar niciodată?
🤔 Ce m-a ținut la distanță
Pe alocuri, fragmentarea devine atât de pronunțată încât emoția nu apucă să se așeze complet. Când începi să te conectezi mai profund cu o poveste, filmul sare în alt timp, alt personaj.
E o alegere asumată a regizoarei, dar care vine cu un cost. Nu e un film perfect echilibrat. Cel puțin, așa l-am perceput în urma experienței personale.
Este clar orientat spre publicul care caută cinema de autor, structură neconvențională, temă serioasă și final rămas în pom.
Aici m-a pierdut complet. Când sunt prost, recunosc fără ifose. Nu am înțeles nimic din final. Poate că o și dă prea mult în mistic.
Sau poate asta a fost intenția, să se termine ambiguu, de parcă urma un interludiu introdus la jumătatea filmului, iar partea secundă n-a mai venit.
La fel ca în viață, nu găsești mereu rezolvare, nu primești mereu rezoluție și nu totul decurge mereu așa cum vrei tu.
🏆 Sound of Falling – Verdict
Am urmărit un film destul de dens, atent construit, cu o structură ambițioasă și o temă care merită explorată. Poate că e prea artistic și oleacă snob pe alocuri, după gusturile mele.
Dar are consistență și o voce regizorală clară. Repet, mi-a plăcut foarte mult cum a fost filmat.
Pentru cine are răbdare și chef de un puzzle emoțional care traversează generații, experiența poate fi satisfăcătoare.
Pentru ceilalți, poate părea prea fragmentat.
Închei enigmatic. Dacă în viața reală te sună Lia și e musai să răspunzi, în film este invers. O strigi pe Lia, dar ea nu te bagă-n seamă.
Prea criptic? Nu și după ce vedeți Sound of Falling.
Trailer
