Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Vuiește peisajul cinematografic despre Hamnet, noul film semnat de Chloé Zhao, regizoare cu care nu prea mă înțeleg.
🎬 Hamnet – Premisă 📖
Povestea e pe bază de Shakespeare, fiind adaptarea romanului lui Maggie O’Farrell, care ficționalizează drama familiei Shakespeare: moartea fiului lor, Hamnet.
Scuze pentru mare spoiler, dar sinopsisul de pe IMDb fix cu asta începe, deși tragedia se produce destul de târziu în film.
Așadar, Will (Paul Mescal – Gladiator II), tot recitând poeme prin pădure, pune ochii pe Agnes (Jessie Buckley – The Lost Daughter), care se joacă gingaș cu păsărica ei printre copaci.
Scuze, șoim, nu păsărică, așa cum Agnes se repede să-l corecteze pe Will.
S-au văzut, s-au plăcut, s-au luat, pentru că altceva nu aveau de făcut prin acele vremuri grele.
Cum Agnes i-a copt repede un moștenitor, Will a luat-o acasă, deși el visa altă soartă, la Londra, pe scena teatrului.
💭 Hamnet – Comentariu 🍿
🐌 Prima parte: plictiseală cât pentru trei vieți
Dacă m-ați fi întrebat după 45 de minute de la startul filmului ce părere am despre el, l-aș fi desființat complet.
Prima parte este de-o plictiseală mai sforăitoare decât o cursă maraton cu melci accidentați, secvențele putând fi proiectate cu succes la orele de meditație.
Ea toarnă plozi pe bandă rulantă, el o arde în catrene poetice în timp ce rânește la porci.
Și trec zece minute, și trec douăzeci, și trec treizeci, deja nervii mei sfârâiau ca untura pe grătar și nu înțelegeam de ce este filmul atât de lăudat.
Zhao ține un ritm de parcă viața rurală ar fi o competiție de încetinire. Totul se mișcă în reluare, ca și cum oamenii ar avea tot timpul din lume, iar cadrele lungi pun la încercare răbdarea.
Nu e un început prost, ci simandicos. E frumos, dar ca o ceașcă de ceramică în lumina dimineții: apreciezi imaginea, dar nu poți să stai o oră uitându-te la ea.
✨ Magia schimbării de ton
Apoi se produce magia și se schimbă complet foaia, iar povestea devine o cronică intimă a felului în care tragedia a devenit ecoul emoțional din spatele piesei Hamlet.
Nu e un film despre geniul literar al lui Shakespeare, nici despre o Anglie pitorească în secolul XVI, ci un film despre doliu, maternitate, vinovăție și despre cum arta, în momentele ei cele mai grele, nu e o declarație, ci o cicatrice.
💔 Punctul de ruptură
Moartea lui Hamnet transformă filmul dintr-o meditație rurală într-o dramă umană.
Tonul se schimbă fără artificii; nu se aud tunete, nu cântă viori triste, nu te ia nimeni de mână să te îndrume să aprinzi o lumânare morților.
Pur și simplu, lumea se crapă, iar filmul începe în sfârșit să trăiască.
Jessie Buckley devine incandescentă. Durerea ei nu e teatrală, ci îngropată în corp, în postura rigidă, în privirile care par să fugă de realitate și totuși se întorc la ea ca un elastic.
E o interpretare care nu pare făcută pentru Oscaruri, ci pentru oameni. Și fix de asta doare.
Paul Mescal, până atunci un bărbat prins între ambiție și absență, devine un Shakespeare vulnerabil, care simte durerea ca pe un cuvânt pe care nu-l poate scrie. Nu e marele dramaturg. E un tată care a pierdut.
🌟 Jacobi Jupe – inima filmului
Toată lumea vorbește despre interpretările celor doi actori maturi, dar pe mine m-a rupt Jacobi Jupe în rolul lui Hamnet. La doar 12 ani, copilul a livrat o partitură fabuloasă. Nu mă feresc de cuvinte, FABULOASĂ!
Performanța lui e de o naturalețe atât de crudă, încât am fost convins că Jacobi s-a reîncarnat de nenumărate ori, retrăind la infinit acest rol.
Nu te pregătește pentru nimic, nu îți face preludiu emoțional, nu încearcă să îți smulgă lacrimi cu ochi rotunzi și tremurat în bărbie.
Are inocență, dar nu din aia siropoasă.
Are fragilitate, dar nu din aia manipulativă.
Are lumină, dar și umbră, cât să înțelegi că, deși e un copil, lumea lui e deja complicată.
Și partea genială e că, deși apare mai puțin decât adulții, impactul lui emoțional e de cinci ori mai mare.
Moartea lui nu e doar un eveniment narativ, e o ruptură în film, iar motivul pentru care ruptura asta doare atât de tare e exact prezența lui Jupe.
De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, întreaga trecere dintre prima parte lentă și a doua parte sfâșietoare stă pe umerii lui.
Nu ai lui Buckley, nu ai lui Mescal, nu ai lui Zhao. Ci ai lui.
Când dispare, filmul se transformă, pentru că te trezești brusc într-o lume care nu mai are una dintre cele mai vii energii ale ei.
Și sincer? Dacă ar exista o categorie specială la Oscar pentru „cea mai importantă inimă ruptă într-un film”, Jupe ar câștiga fără să clipească.
Nici nu mai are rost să vorbesc despre Jessie Buckley și Paul Mescal, ambii se află în formă maximă, dar eu n-o să le rețin performanța peste ani și ani, voi rămâne în cap cu interpretarea micuțului Jupe.
🎭 Legătura cu Hamlet – subtil, exact cât trebuie
Filmul nu transformă tragedia într-un „making of” al piesei. Nu îți spune niciodată cu voce tare: „uite, din asta se naște Hamlet”.
În schimb, lasă povestea să respire: privirea lui Shakespeare, felul în care absența copilului devine prezentă în tot ce face, felul în care Agnes vede arta lui ca pe o extensie a durerii comune.
Și asta funcționează perfect, pentru că nu transformă filmul într-o lecție. Rămâne cinema, nu seminar.
🧑🌾 Despre publicul de atunci
Am fost, totuși, bulversat de pofta de cultură a oamenilor simpli, ceva ce nu mai vezi în zilele noastre.
Dădeau țăranii buzna la teatru mai ceva decât o fac influencerii din 2025 la deschiderea vreunei șaormerii celebre, să se bage aiurea în seamă.
Chiar dacă mulți dintre ei erau analfabeți și nu cred că pricepeau mare lucru din replicile sofisticate, sorbeau cu nesaț spectacolul pe care-l urmăreau.
Culmea, oamenii erau mult mai cuminți și mai liniștiți decât ghiolbanii și miserupistele care vin la artă doar ca să dea check-in pe vreo rețea socială.
Mă rog, vorbim despre o ficțiune, dar nu m-aș mira ca în urmă cu sute de ani oamenii să fi fost mai civilizați în fața culturii decât grobienii zilelor noastre.
🎥 Partea tehnică
Dacă ar fi să descriu partea tehnică a filmului într-o propoziție, ar fi: „Chloé Zhao își face treaba ca un pictor care refuză pensulele moderne.”
Regizoarea își lasă amprenta cu stilul ei deja recognoscibil: cadre ample, lumină care pare luată direct din picturile epocii, dar filmate cu o discreție atât de mare încât ai impresia că totul s-a întâmplat acolo și tu doar te-ai nimerit să fii prezent.
🎨 Cinematografia – de parcă ai intra într-un tablou respirând
Ce s-o mai ard poetic; imaginea este superbă, fiind construită în jurul ritmului naturii: lumina dimineții, umbrele lungi din interiorul caselor, texturile pământului, ale lemnului, ale stofelor.
Totul e organic, neforțat. Nu vezi lumini artificiale, nu vezi încercări de „stilizare” modernă, nu vezi filtre.
Cadrele largi sunt folosite atât pentru contemplare, cât și pentru a sublinia izolarea personajelor, în special în prima parte, unde natura funcționează ca un fel de martor indiferent la viețile oamenilor.
În a doua parte, Zhao strânge cadrul, îl aduce aproape de piele, aproape de priviri, aproape de durere.
Imaginea devine o incizie, nu un desen.
✂️ Montajul – lent când te scoate din minți, impecabil când își propune să te rupă
Montajul primei jumătăți e exact motivul pentru care unii spectatori (adică eu) consideră filmul „static”: secvențele sunt lăsate să respire până în punctul în care respirația devine meditație.
În schimb, în partea a doua, montajul devine aproape invizibil, ceea ce e un compliment major.
Nu simți tăieturile. Nu simți construcția. Simți doar emoția care curge.
🧵Costumele și producția – istoric fără „costum de teatru”
Fără exagerări, fără țesături care să strige „suntem într-un film de epocă!”, fără străluciri inutile.
Costumele sunt uzate, practice, trăite.
Decorurile sunt la fel: bucătării întunecate, camere mici, case care miros a autentic. Nu vezi „frumosul” istoric, vezi realul istoric.
Toate astea contribuie la senzația că filmul nu încearcă să te impresioneze cu epoca lui, ci să te bage în viața unor oameni fără să-ți amintească în mod constant că ești într-o reconstituire.
🏆 Hamnet – Verdict 👍 sau 👎
Sunt indecis cu privire la acest film. Prima parte m-a scos din sărite, spumegam de furie, urmărind nimic despre nimic, scene banale, de un cotidian care nu avea ce să caute pe ecran.
Eh, dacă prima parte m-a făcut să mă întreb ce naiba caut la filmul ăsta, a doua mi-a răspuns cu un nod în gât.
Hamnet e un film cu două viteze și două fețe. Așa l-am perceput.
Prima e frumoasă, dar somnolentă, este o introducere lungă, poate prea lungă, în viața unui cuplu care nu știe ce urmează.
A doua e un poem dureros, sincer, care te lovește în plin.
E un film care necesită răbdare, dar ți-o răsplătește. E mai intim decât te-ai aștepta, mai lent decât ai vrea și mai emoționant decât îți dai seama inițial.
În fine, vorbesc doar despre părerea mea, nu e musai să fiți de acord cu ea.
Trailer
