Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Seria Knives Out a ajuns la al treilea episod, Wake Up Dead Man.
Este ultimul din contractul lui Rian Johnson cu Netflix, cel dintâi încasând aproape jumătate de miliard de la Netflix pentru două filme.
Prost nu e cine cere, prost e cine dă.
🎬 Wake Up Dead Man – Premisă 📖
Filmul ne aruncă într-o comunitate rurală, unde religia e lege de căpătâi și mersul la biserică ține loc de activitate socială.
În urma unor circumstanțe bătăioase, popa Jud (Josh O’Connor – Challengers) este ostracizat la biserica muribundă a satului, patronată cu o mână de fier de către Wicks (Josh Brolin – Endgame).
Omul cu sutana se comportă ca un dictator cu crucea de gât și rozariul printre degete și nu există slujbă în care să nu schingiuiască verbal vreun enoriaș ghinionist.
În același timp, are un șarm incontestabil care atrage în jurul lui Wicks o gloată de credincioși care-i sorb toate cuvintele.
De la Martha (Glenn Close), asistenta de nădejde, până la doctorul bețivan Nat (Jeremy Renner), de la Vera (Kerry Washington), avocata țâfnoasă, până la Lee (Andrew Scott), scriitorul blocat, iată câte personaje gravitează în jurul acestui Mesia uman.
Nu-i mare mister, Wicks este omorât în timp ce rostea cu mult patos cuvinte cu tâlc, poliția habar n-are cine e făptașul, așa că intră în scenă Benoit Blanc (Daniel Craig – No Time To Die), singurul capabil să rezolve crima imposibilă.
Trebuie să țineți aproape de el, ba chiar foarte aproape, pentru a fi atenți la procesul lui de gândire.
💭 Wake Up Dead Man – Comentariu 🍿
Knives Out mi-a plăcut foarte mult. Glass Onion nu prea, pentru că a fost foarte apropiat ca atmosferă de primul.
Aici, regizorul m-a scos imediat din vibe-ul de cocktail-party al primelor două și m-a aruncat în mijlocul unei comunități diferite, unde nu există bogătani cu castele și iahturi, dar unde e prezentă dramă fără număr și destule umbre cât să-ți trebuiască trei felinare să le alungi.
🌑 Schimbarea de ton
Nu mai avem miliardari idioți care se bat pe moșteniri și gadgeturi, ci oameni simpli, dar atât de complicați pe interior încât te întrebi cum de n-au făcut ăștia terapie până la generic.
Crima nu mai e doar un pretext de divertisment, ci devine parte dintr-un cadru încărcat emoțional, în care fiecare privire e o minciună, fiecare gest e o fisură și fiecare tăcere e suspectă.
Rian Johnson a zis, la modul cel mai serios, că vrea ca al treilea film din seria Benoit Blanc să fie cel mai întunecat. Ei bine, Wake Up Dead Man își ia foarte în serios misiunea.
Atmosfera e schimbată total: decor mai gotic, ton mai serios, mister mai apăsat.
Deși există destule glume, nu este un film care vrea să te facă să râzi la două minute.
Umorul este mai subtil și trebuie să fii pus la punct cu trecutul lui Johnson pentru a le pricepe pe unele. Sunt câteva trimiteri meta-ironice de toată frumusețea.
Totuși, m-a deranjat o poantă, cea cu rachetele spațiale. Deși amuzantă în context, fie este furată, fie Johnson s-a gândit la ea în același timp cu scenariștii serialului DMV.
🧠 Ritmul și complexitatea poveștii
Dar gata despre umor, pentru că nu ne uităm la un whodunit ca la un număr de comedie. Aici este vorba despre mister și despre cât de stricate sunt personajele devenite suspecte.
Povestea e construită lent, cu grijă, cu introduceri elaborate și multă atenție pe atmosferă.
Prima jumătate e, poate, prea întinsă, ne prezintă personaj după personaj, fiecare cu drama lui.
Totul este făcut cu un motiv clar. Filmul nu merge pe fast-food narativ. Te pune să deguști totul pe rând. Nu cât să se saturi din fiecare fel, ci cât să-i simți aroma și condimentele folosite.
Și aici stă și farmecul producției. A funcționat excelent modul în care misterul se îmbină cu dilemele morale.
În loc să fie doar un puzzle, filmul devine un fel de autopsie emoțională a unei comunități. Cine minte? Toți. Cine are motive? Toți. Cine e de vină? Ei bine, asta este întrebarea finală de un milion de dolari.
Deși, de cele mai multe ori, Briciul lui Occam este ascuțit și taie bine, aici pare să fie bont. Nu știi dacă soluția cea mai simplă este și cea mai plauzibilă. Când pare că e, când pare că nu mai e.
🥊 Jud – centrul emoțional al filmului
Magnetul emoțional al poveștii este Jud, fostul boxer devenit preot. El este principalul suspect, dar și un reper. E un om sfâșiat între ceea ce crede și ceea ce a făcut în trecut.
Scenele lui au intensitate, vulnerabilitate și o doză perfectă de ambiguitate. Exact ce trebuie într-un film care se joacă cu moralitatea în loc să o prezinte ca alb-negru.
Nu o să scriu nimic despre celelalte personaje, trebuie să le disecați singuri și să căutați prin măruntaiele lor mintale dacă aveau tupeul sau posibilitatea de a-l omorî pe Wicks, puterea din spatele amvonului.
🕵️♂️ Benoit Blanc, altfel decât îl știam
Cât despre Benoit Blanc? Ce se mai poate spune? Se simte că a progresat. Nu mai e showmanul ironic din Glass Onion, ci o prezență calmă, mai calculată, mai atentă, chiar mai deznădăjduită.
Un detectiv care intră într-un caz nu doar pentru că a murit cineva, ci pentru că ceva e profund greșit în locul ăla și trebuie reparat.
Daniel Craig face ce trebuie într-o astfel de poveste: nu mai epatează. E mai tăcut, mai interiorizat și mai mult ascultă decât vorbește. În Casa lui Dumnezeu, nu omul dictează.
Bineînțeles, în două-trei momente cheie, livrează acele mici explozii de umor care îți aduc aminte cine e Blanc cu adevărat.
🔥 Atmosfera gotică și înțepăturile satirice
Atmosfera e un mare plus. Johnson schimbă paleta vizuală: lumini reci, interioare întunecoase, cadre care par crescute într-o seră care cultivă suspans în toate sezoanele.
Deși nu se duce chiar spre horror, filmul este gotic de-a binelea. Nu m-aș fi mirat câtuși de puțin dacă ieșea vreo stigmată dintr-un colț.
Este o combinație interesantă între roman polițist clasic și dramă morală modernă.
Oh, da, fiți pe pace, Johnson nu ratează nicio ocazie de a critica societatea plină de habotnici care se tăvălesc duminica în staulele bisericii, pătrunși de pioșenie, dar în timpul săptămânii păcătuiesc ca niște birjari la un concurs de sudalme.
În funcție de cât de toleranți sunteți, filmul s-ar putea să vă ungă pe suflet sau să vă determine să strigați Blasfemie!
Misterul în sine este bine făcut. Nu e chiar cel mai complicat caz al lui Blanc, dar e cel mai încărcat emoțional.
Și, spre diferență de alte filme în care twistul e mai important decât sensul, aici twistul vine firesc, construit onest.
Piesele sunt puse pe masă încă din prima jumătate, doar că sunt atât de amestecate încât nu vei ghici tot de la început.
⚖️ Minusurile și micile poticneli ale filmului
Există și minusuri. Unele personaje sunt mai puțin memorabile decât altele și nu primesc timpul necesar să respire.
Parcă nu erau necesare atâtea nume mari de actori, talentul unora este irosit, apărând prea puțin prin poveste.
Prezența câtorva este justificată doar de dorința de a îngrămădi pe poster cât mai multe figuri cunoscute, nu pentru că era nevoie fix de ei pentru rolurile respective.
Filmul jonglează cu multe teme: credință, vină, sacrificiu, comunitate, traume, și uneori am simțit că sunt cam multe mingi în aer și nu mai puteam să fiu atent la toate.
Dar chiar și așa, Johnson și-a arătat măiestria și a reușit să nu scape niciuna pe jos.
Așadar, nu comite păcate capitale care să necesite spovedanii dese.
Nu am ce pedeapsă religioasă să-i dau, nu-l pun să recite de 100 de ori Ave Maria sau să asculte vreun Guță drept flagelare auditivă.
🏆 Wake Up Dead Man – Verdict 👍 sau 👎
Filmul nu este doar al treilea capitol al seriei (nu cred că va fi ultimul), ci și maturizarea ei completă.
Wake Up Dead Man (atenție capitală la titlu) e o producție care îți cere atenție, nu doar reacții rapide.
Îți oferă emoție, nu doar glumițe. Își lasă personajele să fie oameni, nu arhetipuri. Și îi oferă lui Benoit Blanc spațiu să crească în ceva mai mult decât un detectiv colorat și amuzant.
Dacă voiai un film cu mister, atmosferă întunecată, și nu pentru că s-a scumpit curentul, tensiune morală și un Blanc mai serios, e alegerea perfectă.
Nu mai este distracția efervescentă din precedentele două episoade, ba chiar aș putea spune că este prea grav.
Așa l-am perceput, ca fiind cel mai matur, cel mai rotund și cel mai emoțional film al trilogiei.
Nu pot să spun că este epustuflant, dicționarul geme, de aceea îl voi poziționa între cele două producții.
Cu greu mai poate fi depășit Knives Out, pentru că următoarele filme au pierdut un pic din prospețime, urmând exact aceeași structură.
Trailer
