Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Am fost la „pomana” de 20 de ani a filmului Moartea domnului Lăzărescu, relansat pe marele ecran cu această ocazie.
Este regizat de Cristi Puiu, cu care nu mă împac deloc bine.
🎬 Moartea domnului Lăzărescu – Premisă 📖
Dante Remus Lăzărescu (Ion Fiscuteanu), pensionar singuratic și cam alcoolic, începe într-o seară banală să se simtă rău.
N-ar părea o tragedie la prima vedere: are greață, dureri de stomac, amețeli. Oare să fie de la trasul cu sârg la măsea sau cauza e alta?
Cum România nu e țara în care să-ți cauți salvarea la spital fără să treci prin iad, urmează o noapte care pare scrisă de Kafka, doar că mult mai autentică.
Vecinii intră în scenă cu sfaturi contradictorii: ba că e de la băutură, ba că se rezolvă cu un ceai.
Într-un final, e chemată ambulanța. Asistenta Mioara (Luminița Gheorghiu – Aferim!) îl preia și începe un maraton grotesc: spital după spital îl refuză pe bietul om.
Motivele sunt absurde, de la lipsa de locuri la „nu e specialitatea noastră”.
Între timp, sănătatea lui Lăzărescu se degradează vizibil.
💭 Moartea domnului Lăzărescu – Comentariu 🍿
Pe mine m-a atins mai mult decât era cazul, pentru că am fost de curând în situația domnului Lăzărescu.
Bine, nu la acel nivel, dar m-am lovit de exact aceleași probleme când am avut nevoie de o operație la mână în urma unui accident care putea să mă lase fără capacitatea de a vă delecta cu asemenea articole.
Deși au trecut 20 de ani de la apariția filmului, în sistemul medical românesc nu s-au schimbat prea multe.
Dimpotrivă, parcă este și mai rău, nu riști doar să nu fii băgat în seamă sau să te trezești cu vreo infecție, acum poți să ai ghinionul să fii victima unui incendiu în spital.
Hai că m-am răcorit un pic, nu mai insist cu aventura mea, pentru că sunt sigur că și voi aveți asemenea pățanii, fie personale, fie ale familiei sau cunoscuților.
🧪 Pe hârtie vs. pe ecran
Pe hârtie, e o poveste minimă: un om e plimbat o noapte întreagă, până la capătul drumului.
Pe ecran, devine radiografia unei țări care îți livrează luciditate în doze toxice.
Cristi Puiu filmează fără poleială, fără muzică salvatoare, fără scurtături emoționale.
Livrează două ore și jumătate în care nu ți se oferă iluzia controlului: aștepți, te enervezi, te obosești, te simți vinovat că te obosești. Ce să vezi? Fix ca în realitate.
Regizorul nu „povestește”, ci observă. Camera stă la distanța inconfortabilă a adevărului: nici prea aproape încât să te manipuleze, nici suficient de departe cât să te lase să respiri.
Montajul e aerisit până la răbdare de oțel; secvențele curg cu o logică a întâmplării, nu a scenariului care bifează puncte.
Ritmul este infernal de lent, dar aici lentul are un scop bine împământenit, nu ca în următoarele filme semnate de Puiu, unde este degeaba.
În fiecare spital se repetă aceleași scene constând în întrebări interminabile, fiecare doctor lipsit de chef dorind să investigheze pe cont propriu, deși avea în față analizele deja făcute.
Aceste discuții de ping-pong, în care asistenta devine tot mai iritată de nepăsarea halatelor albe superioare ierarhic, iar sănătatea pacientului se deteriorează văzând cu ochii, enervează până la exasperare.
Chiar ajunsesem în punctul în care eram gata să explodez și să urlu la ecran: „Hai dracu’ odată, faceți-i ceva omului, că moare pe tura voastră!”
🎚️ Lentoarea cu sens
Dacă în Aurora, Puiu s-a căutat la prostată un sfert de oră sau în alte filme ne-a prezentat un perete timp de cinci minute, aici lentoarea demonstrează stadiul decrepit al sistemului sanitar autohton.
N-am putut să mă supăr pe acest stil, pentru că are o țintă clară: vrea să te pună în pielea celui care așteaptă și nu e luat în serios. Așteptarea e materia primă a sistemului sanitar, dar și a filmului. Așa că am înțeles exact de ce este editat așa.
Felul în care timpul se lungește e echivalentul cinematografic al fișelor care se pierd, al infamului „nu se poate acum”.
Te face să conștientizezi permanenta luptă dintre pacient și medic, dintre reflexul omului bolnav, „hai, dă-i drumul!”, și reflexul sistemului, „hai, du-l în altă parte!”.
⚠️ Absurdul românesc – mai tăios decât parabola
„Nu e specialitatea noastră”, „nu mai avem paturi”, „nu e urgență de grad…”. Câți dintre noi nu ne-am lovit de asemenea verdicte reci?
Toate sunt corecte birocratic, dar sunt cinice din punct de vedere uman. Puiu nu caricaturizează medicii; îi arată într-o ecuație care-i depersonalizează.
Îi vezi cum se comportă robotic, de parcă ar fi programați să nu aibă empatie, să se acopere de hârtii, în timp ce pacienții în stare critică, obiectul muncii lor, se sting așteptând o parafă sau o semnătură.
🗣️ Dialogul – banalul ca lamă
Un alt aspect care merită laude este dialogul. Domnul Lăzărescu, în special, are niște replici demne de pus ca piesă de rezistență într-un muzeu cu temă „haz de necaz”.
Deși se simte rău, are mereu o glumă la îndemână, o vorbă hâtră, un răspuns neașteptat. De câte ori deschidea gura, mă așteptam să râd.
Și am făcut-o de câteva ori, pentru că filmul este presărat cu destul umor negru care a reușit să îndulcească parastasul sistemului sanitar românesc.
Chiar și când era cu un picior în groapă, Lăzărescu nu se gândea neapărat la el, ci la sora lui sau la pisicile lăsate singure.
Restul dialogului e ca viața: replici scurte, neîngrijite, aparent inutile.
Dar din neglijența asta rezultă profiluri exacte. Un medic care întreabă mecanic bifează o procedură, o asistentă care oftează bifează o limită, o rudă care nu răspunde bifează o uitare.
Filmul nu caută așa-zisele „one-liners” memorabile, găsește micro-adevăruri. Când cineva spune „nu e de noi”, nu auzi doar o propoziție, auzi alibiul întregului mecanism.
🎭 Ion Fiscuteanu – monumental prin modestie
Fiscuteanu livrează una dintre cele mai bune interpretări din istoria cinematografiei românești. Și nu exagerez cu nimic, rolul este monumental.
Actorul produce un miracol: face spectaculoasă dezagregarea unui om banal.
Îi vezi paloarea, respirația care se scurtează, spaima din ochi și simți cum i se scurge energia din trup cu fiecare spital vizitat și ajunge să nu se mai poată exprima coerent.
În câteva ore se transformă dintr-un om mucalit, care se bucură la un pahar de tărie, într-o umbră umană incontinentă și incoerentă.
Această metamorfoză este cutremurătoare, iar Ion Fiscuteanu, fie-i țărâna ușoară (a decedat la doi ani după lansarea filmului), te face s-o crezi fără să ai vreun dubiu.
🕊️ Luminița Gheorghiu – Sisiful care nu-și vinde sufletul
Mioara e singurul reper de umanitate încăpățânată. Nu e un înger, nu e martiră, nu e simbol de PR pentru vreo reformă imaginară.
E o profesionistă obosită care insistă. Se ceartă, se frustrează fără lacrimi pentru cameră, se întoarce iar și iar la pacient, ca și când munca ar fi un jurământ privat pe care nu mai are timp să-l rostească.
Gheorghiu nu joacă „bunătatea” întruchipată, ci o decizie repetată: „nu-l las”.
Într-un film despre cum totul se închide în față, ea rămâne, în limita puterilor, ușa întredeschisă.
Pentru ea, Lăzărescu nu mai este un simplu pacient, ci simbolul unei cruciade duse contra unui sistem căruia îi pasă mai mult de bife într-un registru decât de vieți omenești.
Actrița ne-a părăsit în 2021, dar a lăsat în urmă roluri de neuitat, acesta fiind unul dintre ele.
🎛️ Imagine, sunet, spațiu
După periplul efectuat prin actorie, mă întorc la partea tehnică. Să știți că nu există „frumusețe” clasică în imagine. Și tocmai de asta ți se întipărește în minte.
Culorile stinse, neoanele obosite, holurile care se repetă, toate îți intră pe sub piele.
Sunetul este unul medical, de la portiere de ambulanță până la roți pe linoleum, de la voci suprapuse până la glasuri care-i bocesc pe cei duși, el construiește senzația de loc viu, dar neprimitor.
Spațiul devine personaj claustrofobic: apartamentul strâmt, ambulanța uzată, camerele mici de la urgență.
Nu doar Lăzărescu e transportat din loc în loc, suntem și noi mutați odată cu el. Iar fiecare transfer înseamnă o mică amnezie instituțională: „cine e pacientul ăsta?”.
Simți cum demnitatea umană se chircește în poziție fetală și devine tot mai mică, până când n-o mai găsești pe nicăieri.
📚 Context: Noul Val Românesc – punctul zero
Nu puteam comenta despre Moartea domnului Lăzărescu fără să amintesc că este, factual și simbolic, un moment de cotitură.
A validat ideea că și cinemaul românesc poate funcționa pe minimalism, observație socială și etică a privirii.
Ce a urmat – Porumboiu, Mungiu, Jude (care este asistent de regie aici) – se hrănește din această victorie.
Nu doar premiul Un Certain Regard de la Cannes contează, ci șocul criticilor care descoperă că un film despre un om plimbat cu targa poate fi cinema mare. Sau cum spune Scorsese: „This is cinema.”
Pentru noi, românii care trăiesc zi de zi această realitate, a fost mai degrabă recunoașterea unui gust amar: nu e o „poză urâtă” făcută de cineva răuvoitor, e o oglindă. Iar oglinda nu e politicoasă.
Filmul este veriga care leagă observația morală de durata realului: te obligă să stai, să vezi, să numeri respirații. Iar Puiu te epuizează până când îți moare reflexul de a minimaliza.
Mai târziu, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile va împinge realismul românesc în alt registru al terorii cotidiene.
🌍 Impact cultural – când un nume devine diagnostic
Puține filme devin unități de măsură. „Lăzărescu” a devenit. Când auzi la știri „pacient plimbat între spitale”, deja știi: e un nou „Lăzărescu”.
Numele a intrat în limbaj ca un reper al eșecului sistemic. Asta nu e doar glorie cinematografică, e o victorie tristă: filmul a devenit memorie colectivă.
❤️🩹De ce doare: singurătate, demnitate, vinovăție
Sub critică socială pulsează o rană mai intimă: singurătatea omului care nu mai are cui cere ajutor.
Demnitatea lui Lăzărescu se topește nu doar din boală, ci din felul în care e tratat: i se vorbește din ce în ce mai puțin, i se explică din ce în ce mai rar, i se manipulează corpul ca pe o sarcină.
Iar vinovăția se mută spre spectator. Pentru că, în timp ce filmul își consumă minutele, apare întrebarea: „Cât din asta am tolerat și eu, cândva? De câte ori m-am consolat cu „asta e”?”.
Puiu nu-ți spune pe cine să acuzi, dar îți arată câte puțin din fiecare astfel ca să nu mai poți dormi liniștit.
➖ Minus (minor)
Se poate spune că filmul riscă, la un moment dat, redundanța: încă un spital, încă un refuz, încă un hol.
Tocmai aici e șpilul, dacă-mi permiteți exprimarea asta neacademică. Acest „încă un” e mecanismul de funcționare pe care se bazează sănătatea în România.
Nu m-a deranjat deloc repetiția acestui ritual medical pe care îl știm cu toții prea bine.
Până ajungi să fii efectiv tratat, ți se ia de viață și de tot și preferi să-l suni pe cioclu să-ți pregătească groapa decât să mai înghiți o umilință spitalicească.
Ferească Sfântul să te îmbolnăvești și să ai nevoie de un diagnostic bun.
🏆 Moartea domnului Lăzărescu – Verdict 👍 sau 👎
N-aș zice că este o dramă medicală, ci un exercițiu de luciditate. Nu-ți oferă consolare, nici măcar furie ordonată, ci ADEVĂR. Fără muzică, fără final izbăvitor, fără lecții urlate.
Doar trupul unui om și corpul unui sistem, așezate unul lângă altul, până când înțelegi cine cedează primul.
Puiu semnează un film care a născut un val, a creat un reper de limbaj și a injectat în cultura locală un nume care a devenit legendă.
Îl vezi o dată și îl porți cu tine mult timp, ca verdictul unei boli incurabile din care nu te poți sustrage, dar nici nu te omoară repede.
Se pare că am ajuns în punctul în care trebuie să înghit nouă pastile de Distonocalm, atât de mult m-a băgat acest film în depresie.
(4,5 / 5)
Trailer
