Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 1977
În timp ce mă pregăteam să scriu acest articol, am aflat că La vie devant soi există și într-o variantă Netflix, cu Sophia Loren în rol principal, film lansat în 2020.
Eu o să comentez pe seama originalului.
🎬 La vie devant soi – Premisă 📖
Madame Rosa (Simone Signoret), o fostă manageră de relații intime cu publicul larg, a ajuns la vârsta pensiei.
Cum nu mai poate presta în câmpul muncii, a devenit un fel de mamă surogat pentru copiii lăsați în grija ei de niște părinți preocupați de alte lucruri.
Printre aceștia se numără Momo (Samy Ben Youb), un băiat algerian de 14 ani, abandonat și plin de întrebări despre identitatea sa.
Din păcate, Rosa, fostă supraviețuitoare a Holocaustului, se degradează fizic și, mai ales, psihic. Sună dur, dar aceasta este realitatea.
Sănătatea ei se deteriorează, iar relația dintre cei doi evoluează într-un amestec de afecțiune maternă, frică și speranță.
💭 La vie devant soi – Comentariu 🍿
N-aș putea spune exact care este menirea acestui film, dar pe mine m-a întristat foarte mult.
Viața pe care o duce Rosa este una deloc de invidiat, plină de greutăți financiare și probleme medicale.
De parcă nu ar fi de ajuns, ea se confruntă și cu demonii trecutului.
Pe măsură ce memoria îi joacă feste, este năpădită de amintiri din perioada Holocaustului, amintiri pe care le trăiește de parcă s-ar desfășura acum.
Nu zic că filmul este de un dramatism exagerat, dar sunt gesturi subtile și priviri îngrozite care teleportează teroarea acelei perioade direct în sufletul privitorului.
O valiză umplută pe fugă, un număr tatuat pe braț, un șuierat de tren sau un „mergem în Germania, la adăpost” sunt suficiente pentru a transmite chinul inuman la care au fost supuse persoanele de credință iudaică.
🧕 Tărie de caracter vs. decădere fizică
Revenind în prezentul din La vie devant soi, impresionează tăria de caracter a protagonistei, care nu se dă bătută indiferent de cât de negre îi sunt perspectivele.
Face tot ce-i stă în putință pentru a asigura hrana și educația copilașilor pe care îi are în grijă, singurul ei țel până la moarte fiind să-i împiedice să ajungă pe străzi, fie ca proxeneți, fie ca ghid turistic pentru păcate capitale.
Cu toate acestea, oricât de bine intenționată este, încăpățânarea de a accepta tratament medical adecvat, pentru că are sechele rezultate dintr-o lipsă acută de educație, o transformă și într-o povară pentru Momo.
👦 Momo – Un copil care se face adult
Pe mine m-a impresionat evoluția acestui tânăr personaj care este nevoit să se maturizeze instantaneu.
De la un copilandru care voia un cățeluș ajunge, cât ai bate din palme, un tânăr ce-și ia asupra lui sarcina de a o îngriji pe Rosa, tot mai fragilă cu fiecare treaptă urcată.
Și acea treaptă nici măcar nu este metaforică.
🎭 Performanțe actoricești memorabile
Simone Signoret este magnifică în rolul lui madame Rosa. Prezența ei oscilează în permanență între duritate și vulnerabilitate, iar actrița reușește să transmită complexitatea unei femei marcate de traume, dar capabilă de o empatie profundă.
Joacă atât de bine încât nu mă mai uitam la un ecran, ci direct în sufletul ei, și îmi venea să-i sar în ajutor, chiar dacă nu puteam.
La rândul lui, puștanul Samy Ben Youb, în rolul lui Momo, singurul său rol, oferă o replică pe măsură, participând la spectacolul thespian cu o prospețime și o sinceritate care completează perfect dinamica dintre cei doi.

⏳ O narațiune lentă, dar cu momente tari
Nu mai am multe de adăugat despre film care, la suprafață, este unul destul de simplu ca desfășurare narativă.
Nu se petrece cine știe ce de-a lungul celor 100 de minute, dar există momente bine definite care au un impact emoțional puternic și pe care nu am putut să le trec cu vederea. Sau cu lacrima.
🏆 La vie devant soi – Verdict 👍 sau 👎?
Filmul intră în categoria celor care au ceva de spus, dar o fac într-un mod care îți strivește sufletul, de aceea nu dorești să le revezi, pentru că o singură vizionare este suficientă.
Este o explorare profundă a umanității, care răsare acolo unde nu te aștepți, și a legăturilor care transcend diferențele culturale.
🕊 Religia – O coabitare pașnică între Moise și Mohamed
Religia joacă și ea un rol important în această peliculă, pentru că Momo este, de fapt, Mohamed, iar unul dintre ceilalți copii din grija Rosei este un băiat evreu, pe nume Moise.
Așadar, un evreu și un musulman nu au nicio problemă în a conviețui în pace, semn că războiul religios este o prostie concepută de mai marii acestor secte pentru a învrăjbi oamenii.
Ce? Deranjează că am caracterizat religiile drept secte? Toate sunt secte, doar că unele sunt mai mari și există de milenii, altele sunt mai mici și recente.
Chiar dacă performanțele actoricești sunt demne de laudă, iar povestea este tristă, sunt prea mulți timpi morți în care nu se întâmplă nimic memorabil.
Dozele de dramatism lacrimogen sunt concentrate în porții mici, în timp ce restul filmului este o repetiție, cu mici ajustări, ale acelorași scene.
Eu am să închin în onoarea filmului șapte lumânări parfumate.
(3,5 / 5)

Trailer
Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
