Cinemagie Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Oscar pentru cel mai bun film străin – Ediția 1974
Amarcord este o univerbație, dar și un film regizat de marele Federico Fellini.
🎬 Amarcord – Premisă 📖
Este greu spre imposibil să spun despre ce este acest film pentru că nu are o structură în sensul clasic.
Constă într-o succesiune de amintiri fanteziste, frânturi de viață, gaguri absurde, personaje pestrițe și tablouri suprarealiste.
Măcar sunt în stare să menționez că acțiunea are loc în Italia aflată în plină dictatură fascistă.
Personaj principal ar putea fi considerat Titta (Bruno Zanin), un puști zburdalnic, năzdrăvan și obsedat de tot ce mișcă și poartă fustă.
Prin ochii lui vedem toată nebunia micului univers: de la preotul care predică despre „păcatele capitale” la profesori senili, de la un unchi nebuni cocoțat în copac la o vânzătoare de tutun care dă lecții de anatomie aplicată pe viu.
💭 Amarcord – Comentariu 🍿
Când s-a pornit filmul și am urmărit primele secvențe, mi-am dat seama că n-o să am de-a face cu o realizare care respectă cutumele bătute în cuie ale cinematografiei.
Maestrul Fellini (La strada) gândește „în afara cutiei” și asta imprimă peliculei un farmec aparte, de care am ajuns să mă bucur după câteva secvențe abstracte.
🎭 Un vis cinematografic ciudat
Să comentez coerent pe seama lui Amarcord e ca atunci când încerci să povestești un vis ciudat și te întreabă lumea: „Și ce-ai fumat aseară?”.
Fellini (Le notti di Cabiria) transpune pe ecran un fel de biografie a unui prieten din copilărie, Titta, cu evenimente care de care mai ciudate, dar văzute printr-o lentilă de carnaval, cu personaje trăsnite.
👥 Galeria de personaje trăsnite
Aproape nimeni nu arată cum trebuie din punct de vedere fizic, toți au câte un defect sau o structură anatomică stranie, departe de conceptul normalității, așa cum îl avem în minte.
Prea grase, prea slabe, prea scunde, prea înalte, prea schimonosite, mai toate personajele sunt niște caricaturi ale unora reale, un aspect care contribuie, alături de multe altele, la întărirea ideii că asistăm la o fantasmagorie care nu are prea multă legătură cu realitatea.
Regizorul ne servește, poate, cel mai dulce, nostalgic și aiurit vis al unei copilării petrecute într-un oraș straniu ce pare o combinație între bâlci dantesc, școală de corecție, mănăstire preacuvioasă, bordel incendiar și secție de psihiatrie.
📖 Titta și Nică – paralele între două lumi
Nu cred că aș greși prea mult dacă l-aș asemui pe Titta cu Nică al nostru din Amintirile din copilărie ale lui Creangă. Ambii sunt naivi și curioși, ca orice puști.
Doar că diferă perioadele în care cei doi trăiesc și, implicit, și dorințele lor. Fiecare vrea câte o pupăză, Nică o vrea pe aia cu pene, Titta o dorește pe cealaltă.
🔎 Structura circulară a filmului
Ce este de reținut din pleiada interminabilă de personaje este că nimeni nu e „normal” și exact de asta cei ce se perindă prin peisaj îți rămân întipăriți în minte.
Structura filmului este una circulară, nu liniară, exact ca fluxul amintirilor. Începe și se termină cu primăvara (puful de plop), ilustrând ideea că viața revine mereu, chiar și după moarte.
Anotimpurile se perindă ca într-o piesă de teatru improvizată: primăvara cu copacii în flăcări, vara leneșă, toamna cu ploi, iarna cu zăpadă falsă de studio, dar perfectă.
🎨 Estetica vizuală a basmului febril
Totul este kitschos și sublim în același timp. Și Fellini dinadins a folosit efecte speciale ieftine care n-au nicio treabă cu verosimilul, tocmai pentru a întări senzația de basm febril.
Aș putea scrie câte un articol separat pentru fiecare segment din acest film, inclusiv despre trucurile de studio folosite de regizor.
Mie mi-a sărit cel mai mult în ochi scena bărcilor care așteptau apariția vaporului Rex. Credeți că secvența a fost filmată pe apă?
Momentul a fost realizat pe uscat, în tradiția teatrului filmic pe care Fellini îl cultiva în acea perioadă.
De aceea decorul este unul fals, au fost folosite folii de plastic sau pânze pentru a sugera apa și valurile. Fellini (8 ½) a vrut să accentueze caracterul de vis, amintire și iluzie.
Și fiecare capitol cuprinde astfel de artificii artistice deliberat alese de Fellini care s-a asigurat că suntem conștienți că participăm la un spectacol al memoriei, una care, de multe ori, ne înșală.
📜 Umor și subtext filozofic
Deși este plin de umor, uneori vulgar (un fel de American pie încă pudic), Amarcord atinge și destule subiecte grave, cu privire la moarte și fascism.
Nu insistă pe ele, să nu strice atmosfera zglobie, dar ne oferă câteva firimituri filozofice pe care să le ciugulim cu maximă atenție.
Aș putea chiar să jur că o triplă flatulație reprezintă un atac la religie pentru că felul în care sunt eliberate duhurile interioare aduce suspect de mult cu Sfânta Treime.
De fapt, ce s-o mai dau pe după plop, fiecare segment are o anumită temă, numai bună de analizat în cadrul unor seminare având ca subiect filmul.
Despre aspectul vizual am punctat anterior, dar mai trebuie să menționez că Fellini folosește culori calde și cadre suprarealiste asezonate cu o muzică de vis semnată de Nino Rota.
🏆 Amarcord – Verdict 👍 sau 👎?
Dacă doriți o poveste clară, ordine și logică în firul narativ, atunci transformați-vă în Usain Bolt și fugiți de Amarcord ca dracul de tămâia sfințită de un sobor de preoți cu Papa în frunte.
În schimb, dacă îmbrățișați haosul fermecător, veți avea parte de-o călătorie într-un carusel zdruncinat care o să vă bălăcească sufletul într-un ocean de amintiri.
Este un film care te lovește cu o nostalgie amar-dulce: râzi, plângi, oftezi și rămâi cu un zâmbet tâmp pe față.
Ne arată că viața este absurdă, amuzantă și tragică, și asta chiar într-o singură zi.
Astăzi râzi la prostiile din liceu, mâine îți moare mama. Ieri visai la femeia ideală, poimâine iei nota 2 la religie pentru „practică neautorizată”.
Apropo, noi o avem pe Vulpița (mai e la modă rapandula aia), ei o au pe Volpina. Cele două au nume asemănătoare și aș putea paria că practică și aceeași meserie.
Ar mai fi multe de spicuit pe seama acestei producții care intră în categoria celor pe care fie le iubești, fie le urăști.
Nici măcar nu am pomenit cât de meta este, cu personaje care vorbesc cu ochii fixați pe camera de filmat și se adresează direct spectatorilor.
Este o nebunie de film, una dintre cele mai personale și universale declarații de dragoste către copilărie din tot cinemaul mondial.
Am să-i culeg unchiașului cu mintea zăpăcită nu mai puțin de nouă pietre drept răsplată pentru că filmul m-a învățat o înjurătură savantă: „oferi-mi-ai intimitatea posteriorului tău!”. Sau poate este replică de agățat?
Și, ca o laudă, să știți că Sfântul Ludovic nu a plâns deloc în timpul scrierii acestui articol!
(4,5 / 5)
Trailer
