The old oak

admin 29/02/2024 Dramă Leave a comment

Eram cu ceva treabă prin capitală și m-am așezat la umbra stejarului bătrân.

Desigur, este o metaforă, că fusei la The old oak, un film britanic din 2023 în regia lui Ken Loach.

🎬 The old oak – Premisă 🕮

Filmul ne face mutație undeva prin nord-estul Angliei, într-un sătuc uitat de lume, intrat în paragină, din care oamenii s-au cam cărăbănit pentru că minele s-au închis și nu prea mai au de muncă.

Singura cârciumă, pub pe englezește, abia dacă mai stă în picioare pentru că are doar câțiva clienți care au rămas pe loc.

TJ (Dave Turner), proprietarul, nici nu poate vinde, că nu-i cumpără nimeni coșmelia, nici s-o repare nu are cum, că bani ciuciu.

În atare condiții, locul devine unul perfect pentru relocarea unor refugiați sirieni, ieșind în evidență tânăra Yara (Ebla Mari) cu al ei aparat de fotografiat.

Apariția amărâților animă spiritele pentru că localnicii, un pic rasiști, să fiu elegant, nu înghit prezența unor străini în mijlocul lor.

💭 The old oak – Comentariu 🍿

Filmul n-a pierdut vreo clipă și m-a aruncat direct în vârtejul emoțiilor încă din start, când refugiații nici nu au apucat să scoboare din autobuzul care i-a transportat într-o nouă viață.

Asta poate și pentru că regizorul, în etate de 87 de ani, nu avea nici el vreme de irosit, dorind să termine filmul înainte ca timpul să-l termine pe el.

Deși mi-a dat senzația că producția este o jelanie despre viața „amarră” a unor năpăstuiți de soartă izgoniți din țara lor de bombe și opresiuni, pe parcurs mi-am dat seama că nu este chiar așa.

Bine, evident, acesta este subiectul principal, alături de cel care atacă ura nejustificată născută în sufletul unor, hai să nu le zic dobitoci, să nu fiu și eu un agitator, ci mai degrabă crescuți cu o mentalitate învechită și având un orizont limitat în gândire.

În timp ce unii, cei mai mulți, văd doar etnii, TJ, barmanul, vede doar oameni.

Și asta îl aruncă undeva în mijlocul ringului, împărțit fiind între calitatea de proprietar care nu vrea să moară de foame, deci nu dorește să-și irite clienții, și calitatea de om care vrea să ajute niște semeni aflați la ananghie.

Ce mi-a plăcut mult, de fapt extraordinar de mult, și aici filmul s-ar putea să nască niscai controverse pentru că nu merge doar într-o singură direcție, este echidistanța în prezentarea traiului dificil.

Nu-i compătimește doar pe sirieni care-s vai morții lor, fugiți doar cu izmana pe ei, ci și pe britanicii care mor de foame trăind într-una dintre cele mai bogate și dezvoltate țări din lume.

Așadar, scoate în evidență faptul că nu doar asupriții politic merită jeliți și ajutați, ci și conaționalii aflați într-o stare la fel de precară care, însă, trec pe plan secund.

Asta pentru că este mai la modă să faci pe bunul samaritean cu străinii decât cu ai tăi.

Că dacă faci fapte bune pentru poporul tău nu te vede planeta, în schimb cum dai de mâncare unor refugiați, cum ți se cântă osanale.

În ciuda unei atmosfere dezolante care este generată atât de frecușurile dintre cele două tabere combatante, cât și de sătucul mort din punct de vedere economic, The old oak este plin de speranță.

Trebuie urmărit pentru a vă da seama la ce mă refer, deși, între noi vorba, nu cred că-i greu de ghicit motivul.

Bașca, a reușit să-mi umple sufletul cu foarte multe emoții, de la scârbă la empatie, de la tristețe la bucurie, de la depresie la fericire.

Sunt trei momente cutremurătoare care și-au înfipt caninii narativi în inima-mi fragilă și mi-au sfâșiat-o-n bucăți.

Două dintre ele sunt reprezentate de monologuri terifiante care-l fac pe cel din Barbie, care i-a adus o nominalizare la Oscar actriței America Ferrera, să pară o joacă de copii și o lamentare stupidă.

Dacă în Barbie ea se vaită că-i greu să fii femeie că ai ciclu o dată pe lună și naști de câteva ori în viață, aici problemele sunt infinit mai grele.

Femeile siriene prezentate aici trec prin aceleași dificultăți, doar că lor li se adaugă altele mult mai teribile.

Și printre ele se numără opresiunea politică, teama de a-ți cădea bomba-n pat, frica de a te trezi la pușcărie din nimic și, în general, spaima de a fi ucisă pe loc.

🏆 The old oak – Verdict 👍 sau 👎

Este o producție care joacă la două capete.

Pe de o parte, scoate în evidență tot ce este mai putred în sufletul uman, unul capabil de o ură absurdă față de semeni care suferă. Și nu numai.

Și mă întreb de ce dracului mai existăm pe fața pământului dacă suntem atât de haini unii cu alții.

Pe de altă parte, ne arată că există în continuare umanitate, chiar dacă o găsim tot mai rar și este sufocată de interese meschine, dar încă există.

Jur că m-a făcut să plâng pentru că mi-am dat seama cât de mult a decăzut societatea dacă am ajuns să fiu impresionat până la lacrimi de gesturi simple și normale într-o lume zdravănă la cap.

Unele care acum par extraordinare tocmai pentru că au devenit atât de rare.

Poate că este un pic melodramatic, umblă prea mult la butoanele sentimentale și tinde spre o utopie de neatins în stadiul în care se află acum specia noastră, dar nu am ce să-i reproșez.

M-a sensibilizat de multiple ori și pentru mine The old oak a fost o surpriză colosală, nu mă așteptam în vecii vecilor să aibă un impact atât de puternic asupra mea.

Asta înseamnă, și credeți-mă că eu sunt cel mai mirat de ceea ce urmează, că nu am altă soluție decât să-i transmit de 10 ori shukran.